De farisei adusă a fost în faţa Lui
O femeie prinsă tocmai în păcat...
De preoţii cei mai de seamă învinuită
Avînd şi cugetul şi sufletul murdar.
Ea ştie foarte bine ce o aşteaptă...
Şi în deznădejde căzu-se la pămînt
Iar gloatele întărîtate în gura mare
Strigau din răsputeri cu aşa asprime,
Să fie acum, chiar astăzi omorîtă
De milă?... nu poate fi nici vorbă...
Iar ea spre El plîngînd cu ochii în lacrimi
Privindu-L ţintă aşteaptă ultimul cuvînt...
…Dar ce va spune oare El ?...
Privia cu teamă în jurul ei mulţimea
Ce-i auzia scrîşnind îngrozitor din dinţi
Iar El... Învăţătorul este unul singur.
În ochii lor ea vede atîta duşmănie
Strîngînd cu ură pietrele din mîini
Ascunse în pumnii încordaţi şi grei.
Sărmana, tot trupu-i tremură de frică
Şi cu putere inima în piept se zbate
Frămîntată în minte de atîtea gînduri
Dar Isus e liniştit, nimic nu spune, tace...
El jos s-a aplecat pe pămînt ceva să scrie
Privindu-i lung în ochi pe farisei.
Ea plînge şi îşi recunoaşte toată vina...
Dar Legea spune desluşit şi foarte clar:
Păcatul săvîrşit să fie pedepsit cu moartea.
Dar la întrebări Isus ce oare va răspunde
La strigătul şi rîsul lor făţarnic şi viclean
Acele clipe pentru ea păreau o veşnicie...
Şi ridicîndu-se, El atunci la farisei le-a zis:
Acel din voi... ce este fără de păcat,
Să arunce cel dintîi în ea cu piatra!...
Şi mai mult Isus n-a spus nimic
Ci doar acestea cîteva cuvinte scurte
Şi iarăş s’a aplecat jos pe pămînt să scrie.
Ca strălucirea fulgerului din cer senin,
Ca bubuit de tunet a fost acel răspuns
De parcă le-a turnat pe rana însîngerată sare
Cuvîntul Lui cel Atotputernic şi Divin.
O flacără îi frigea şi un foc usturător
Privind miraţi la Chipul Sfînt şi Blînd.
Şi unul cîte unul furişindu-se încetişor
Cu capetele aplecate de ruşine în jos,
Începînd întîi cu cărturarul cel mai mare
Au plecat, simţindu-se mustraţi de cuget
S-au dus toţi n-a mai rămas acolo nimeni
Doar Isus scriind ceva iar ea, plîngînd...
Femeie! privind-o blînd Isus i-a zis
Unde oare sînt acum pîrîşii tăi?
Spune-mi, nimeni nu te-a osîndit?
Nici unul, nu este nimeni, Doamne,
Ştergîndu-şi ochii ea încet i-a spus
Şi iarăşi a început cu amar să plîngă...
Nici Eu nu te osîndesc: - i-a zis Isus
Scoală-te căci ai tăi te aşteaptă acasă
Dumnezeu de al tău păcat te-a curăţit
Du-te, dar mai mult să nu păcătuieşti...
Şi ea a plecat cu o bucurie mare-n suflet
Cuprinsă de o pace şi o linişte adîncă ...
...Ea în hohote plîngea de bucurie
Străpunsă în suflet de acea lumină
Ce strălucia în ochii Lui cei blînzi
De cuvintele şi vocea Lui cea dulce
Şi de taina dragostei lui Dumnezeu.
În inimă simţi un dor sublim şi sfînt
Şi lacrimi calde-n rugăciunea ei fierbinte
De multă mulţumire şi recunoştinţă
Ea nu se mai putea opri acum din plîns,
Vestind la toţi despre destinul ei frumos
Despre Isus care îi făcu-se atîta bine
Despre frumuseţea şi Chipul Lui cel Blînd...
. . . Dar ce vom spune oare noi ?. . .
De cîte ori şi azi se întîmplă în viaţă
Să fim la fel ca fariseii din vechime
Fără jale, plini de pizmă şi mîndrie.
Pe fraţi îi judecăm şi-i osîndim cu ură
Crezîndu-ne ceva, vorbim cu duşmănie
Curăţind Biserica de omul păcătos
Uitînd din ochi ca să ne scoatem bîrna.
Nu ştim, de multeori chiar nici nu vrem
Să aducem fratelui în suflet bucurie
Să-i ştergem lacrima atunci cînd plînge
Să ne-aplecăm smeriţi privind la cruce
În ochii sfinţi şi blînzi a lui Isus Hristos...
. . . Dar ce va spune oare astăzi El ? . . .
*******