Ioan 6: 37
Ma mistuie un dor nespus de cer,
A incoltit in trupul efemer
Privind uimita cum se naste-o floare
Printre scaieti, ´naltandu-se spre soare.
Mi-a dat fiorul dragostei divine
Ce l-am pierdut demult pe cái straine,
Cu cat stransoarea spinilor crestea,
Cu-atat mai mult crestea dorinta mea.
Cu fiecare rasarit de soare
Ma adapam din seva salvatoare
Si in amurgurile ce veneau pe rand,
Strigam spre inaltimile arzand.
Abia cand cerul incepuse-a plange
Cu picuri mari de apa si de sange,
Fiinta mea se-apleaca si-n suspine
Se frange si se leapada de sine.
O trestie ce rupta sta candva
S-a transformat in flori, la Golgota,
Osana-nalta catre zarea-albastra,
Cáci are-acum un loc in Sfanta glastra.