E oare îndeajuns sa ma gândesc la creatie,
Sa ma minunez de rasarituri, de apusuri
Si Tu, Dumnezeule, Tata, sa nu fi regasit nicaieri ?
Cum pot întelege fiinta, daca nu cunosc pe Cel ce a creat-o?
Cum pot iubi cu adevarat, daca nu am cunostinta
De imensitatea dragostei infinite?
Am alergat spre tinte nestiute, cautând cu disperare
Un ,,ceva” nevazut, nestiut, necunoscut,
Strigatul meu se pierdea în eter, spargându-se
În mii si mii de ecouri. Dar Tu vedeai zbaterile mele,
M-ai lasat sa cunosc amaraciunea vietii
Traita în singuratate, m-ai lasat prada viselor mele
Niciodata împlinite. Am fost precum un fir de nisip
Cufundat în adâncurile întunecate ale marii,
Purtat de unde reci spre destinatii niciodata definite,
Cum pot descrie sentimentul ce ma încerca
În clipele de agonie când, existenta-mi stearsa
Ma cobora mai adânc în abisul singuratatii amorfe?
Din dragoste pentru creatura mâinilor Tale,
Te-ai îndurat de zbuciumul trairilor mele si,
Ca într-un vis, m-ai asezat în causul palmelor Tale,
M-ai învelit cu caldura incandescenta a iubirii infinite,
Remodelându-mi existenta.
M-ai transformat într-o nestemata,
pe care ai asezat-o în cununa vesniciei.
O lacrima ce cade stinghera, timida,
Îti transmite recunostinta ce nu poate fi redata
Prin cuvinte. Ce pot sa fac eu acum?
Nu pot decât sa îngenunchez la capatâiul unei iesle
În care sade parca prea tacut si parca prea umil
Un Prunc. Nu pot decât sa îngenunchez
La poala unei cruci si sa-mi atârn acolo eul meu nevolnic.
Nu pot decât sa-mi ridic mâinile spre cer
Si într-un strigat de biruinta sa spun: ,,am învins”!
Am învins prin puterea nemarginita a dragostei Tale,
Prin puterea credintei Omului-Dumnezeu,
Prin puterea sfinteniei Dumnezeului-Om
Care S-a dat pe Sine la moarte, pentru mine.
Am strigat catre acel ceva necunoscut si Tu Mi-ai raspuns.
Te-ai descoperit în toata splendoarea slavei Tale.
Tu esti Dumnezeul, Tu esti Creatorul,Tu esti Mântuitorul.
Mi-ai daruit viata, eu Îti dau inima mea,
Si veci de veci Tu sa-mi fii Atotstapân, Aleluia, Amin!
05.12.2004