În zări albastre
Mă aflu Doamne-n zări albastre,
Mă aflu sus, între pământ şi cer
Şi-mi pare un vis spre alte astre,
Dus de pasărea, cu-aripi de fier
Plutind, creaţie a minţii noastre!
Şi-aflându-mă, mai sus de nori
Stând şi privind veşnicul soare,
Zburând prin spaţiu,…te-nfiori
De vasta-Ţi şi marea-Ţi lucrare
Ce-nveşmântată-i, în splendori!
Căci Doamne, Tu ai dat ştiinţă
Omului, atunci când l-ai creat,
Ca studiind mult, în cunoştinţă
El să tot crească-n timp treptat
Prin cercetări largi şi sârguinţă!
Şi-astfel în mintea-i scrutătoare
Spre ceru-ntins, marcat de stele,
A-ncolţit gândul, de-a fi-n stare
Cândva, să se îndrepte către ele
Animat, de voinţa-i cutezătoare.
Să zboare, a fost împins de dor
Pe ceru-albastru-n lung şi-n lat,
Să afle vrând, cum este-n zbor
Când spre zenit, te-ai îndreptat
Pătruns de cel mai scump fior.
Şi, o Doamne, cât e de frumos!
Căci dela mii de metri înălţime,
Priveşti, spre lumea cea de jos
Ştiind că este-a ta şi-ţi aparţine
Cu-al ei tezaur aşa de maiestos.
În faţa-mi, e zarea nercuprinsă
E infinitul, cel plin de măreţie,
E-a Ta tărie-a forţei neînvinsă,
Mister prea sfânt spre veşnicie
Ieşit din dragostea-Ţi aprinsă!
Şi dacă prin viteză supersonică
În huruit lin acum mă deplasez,
E o minune-a minţii…ce ridică
În suflet, veracitatea unui crez
Ce cu pregnanţă, el se certifică,
Anume: ,,Căci suntem de neam
Prin creaţiune - din Dumnezeu,”
Şi voia-Ţi sfântă, de-mplineam
Puteam să fim, spre-alt apogeu
Şi multe alte lucruri cunoşteam!
Căci, chiar şi gândul veşniciei
L-ai pus în mintea...ce i-ai dat,
Omului, când liniştea bucuriei
Pierdută a fost, sub greu păcat
Dar, nu l-ai lăsat pradă pustiei!
Flavius Laurian Duverna
10 martie 2010.