SAMARIA
Foametea în ţară
cumplit mai bântuia
şi Elisei profetul
acolo el trăia.
Chiar şi împăratul
plin de întristare
pe a cetăţii ziduri
porni la plimbare.
Afară stau – duşmanii.
Înăuntru era -foamea.
Mâhnit de aşa durere
el auzi strigarea...
Femeia disperată
s-a pus pe tânguit:
„Scapă-mă împărate!”
Şi-i spuse ce-a păţit.
Eu, sunt doar simplu om.
Şi acesta-i -DUMNEZEU!
De nu se îndură El
ce aş putea face eu ?
Eu sunt un împărat
ce acuma-i foarte slab.
Deplin m-a copleşit
necazul arătat.
Căt şi pe noi adesea
o foamete sau boală
ori viforul puternic
credinţa o doboară.
Şi ascultă împăratul
plângerea femeii...
Rupându-şi scump veşmântul
chiar el, în faţa ei.
Amară e durerea
şi adânc necazul, greu
Dar este şi mai mare
când pierzi pe Dumnezeu.
Când pierzi credinţa vie
şi afară s-a înnoptat,
înăuntru-i gol şi noapte.
E rău cu adevărat!
Că aşa vorbi împăratul
profund fiind mişcat,
că această foame mare
Pe toţi i-a încercat.
Şi atuncea în durere
cum facem fiecare,
dăm vina pe celălalt
buimac de supărare.
Credinţa ades se duce.
Nădejdea ea se pierde.
Cerul e de aramă.
O şansă nu se vede.
Aşa împăratul nostru
cutremurat deplin,
din bezna din lăuntru
vorbise prin suspin.
„-Voi omorâ profetul!
Pe Elisei cel sfânt.
S-a încrezut în Domnul
dar azi va fi în mormânt!”
Nu e dumnezeire
Şi nu mai e nimic.
Că un rău aşa de mare
nouă ne-a trimis.
S-a terminat cu totul!
Nu e de aşteptat.
Trist împăratul nostru
sfârşi cu un oftat.
Atunci din înălţime
venise vestea mare:
„-Mâine-n a voastră poartă
afla-veţi de mâncare!”
Azi- răsună glasul
Mâine –împlinirea.
Credinţa ea încearcă
în ăst timp omenirea.
„-Chiar dac-ar face Domnul
ferestre sus în cer
Nu s-a întâmpla minunea.
O spuse atunci un serv.”
Credinţa e o taină.
Un lucru atât de mare
neântârziat profetul,
rosti sentinţa tare:
„-Ba da! Şi află acuma
căci mâine vei vedea
cu ochii tăi minunea
dar tu nu vei gusta!”
Între un azi şi un mâine
e o noapte ca verigă.
Puterea Sa adâncă
atuncea totul schimbă!
Şi s-a împlinit întocmai
cuvântul profeţit.
Cutremurare în suflet
împăratul a simţit.
Dar totuşi împietrirea
nu îngădui credinţei
lucrarea ei să-şi facă
harul recunoştinţei.
„-O fi vreun plan războinic
Vor să ne nimicească.
Ca pătrunzând în corturi
Pe noi să năvălească.
Ei s-au retras acuma,
cu gând din nou să vină.
E o tactică de luptă.
Nu-i slava cea divină.
Şi totuşi era în faţă
minunea săvârşită.
Căci risipind el ceaţa
ea fost-a pipăită.
E viu Domnul trăieşte!
De noi nu a uitat.
Samaria vuieşte:
-Vedeţi ce s-a întâmplat!
E Dumnezeu puternic!
De noi s-a îndurat.
Tabăra duşmană
El singur a înfruntat!
E Dumnezeu cel tare!
O nimeni nu-i ca El!
Nu lasă de ruşine
pe cei ce cred în El.
Şi atunci dar El şi astăzi
rămas-a vegheator.
El împlini-va sigur
Cuvântul salvator!
Nu vă uitaţi la ziduri!
Priviţi mereu la El!
Din cea mai neagră noapte
scăparea-i doar la El!