o lacrimă de diamant
pe buze îmi răsare,
din orizontul meu pedant
tăcut şi în mişcare.
cuget nestins dintr-o căinţă,
am fost la ei zidar...
şi mi-am zidit a mea fiinţă
topindu-mă-n amar.
ce nu pot ei a înţelege,
e mintea mea avută
cu mii de taine dintr-o Lege,
rămasă neştiută.
n-am să opresc pe orişicare
să spun ce e nescris...
ci îi îndemn la o chemare
asemeni unui vis.
nu ştiu aici de mor, trăiesc,
ca zorii să-i apuc...
dar ştiu că drumul pământesc
mi-a dat suflet de prunc.