Ţi-aduci aminte pădurea în care ne-am întâlnit?
Cum ne priveam timizi...
- cum tremuram în vânt, îndrăgostit -
Cum nu ştiam că suntem doar omizi.
Pădurea pe atunci, nu era de fapt, o pădure.
Era doar un copac mic şi uşor
ce se-ascundea printre atâţia, alţi copaci
care se ascundeau la rândul lor
printre copaci. Se ascundeau de Om.
Pădurea, pe atunci era un simplu pom.
Ţi-aduci aminte pădurea în care ne-am căsătorit?
Cum ne priveam timizi...
Cum căutam copacul nostru înflorit,
cum nu ştiam că suntem doar omizi.
Pădurea în acel moment n-a fost pădure.
A fost un templu minunat,
unde copacii care încă se-ascundeau,
cu toţii braţe înverzite-au ridicat
şi-au recitat psaltirea-ntreagă.
Şi de atunci, încă se roagă.
Ţi-aduci aminte pădurea în care ne-am născut din nou?
Cum ne priveam timizi...
Cum ne strigam pe nume, cu ecou...
Cum ne-am văzut unul pe altul: doi fluturi translucizi.
Pădurea din acel moment nu a mai fost pădure.
A fost doar un tufiş, fiindcă o priveam de sus,
tufiş ascuns printre atâtea alte mici tufişuri
ce pictau umbre lungi peste pământul în apus.
Deşi a fost pădurea în care am trăit,
de-atunci, faţă de ea noi am murit.
Ţi-aduci aminte Cine ne-a născut din nou?
Cum S-a atins de-al nostru trup-mormânt,
şi cum ne-a scos din acel mic cavou,
şi ne-a mutat în cer de pe pământ?
Ţi-aduci aminte de Cristos?
Ţi-aduci aminte cât e de frumos?