Făgăduinţă şi cămin

Făgăduinţă şi cămin

Când spun despre Dumnezeu,
Par un netitrat, agnost,
Prin cuvinte-s un pigmeu,
El e pretutindeni, eu...
fără rost.

Doar un bălăcit în glod,
Lângă visul netrăit,
Dar... intrasem în năvod,
Fă-mă lângă pâine rod
înmulţit.

Învaţă-mă să Te-ascult,
După Tine să mă ţin,
Chiar de n-am aici prea mult,
Fă-mă-n spirit un adult
cel puţin...

Desprinde-mă din trăirea
unei vieţi ademenite,
Fă-mă să-nţeleg slujirea,
Molipseşte-mă-n iubirea
ce trimite,

Funii către cei din tină
Şi mâncare spre flămânzi,
Către noapte - zori, lumină,
Iar spre cei care suspină,
Noi izbânzi.

Tu-mi poţi preschimba neantul,
Într-un vis adevărat,
Nu vreau să fiu diletantul
Ce Ţi-a reîntors talantul
îngropat.

Vreau să lupt pentru cunună,
Nedând lumii rostul meu,
S-aud : " Vino slugă bună ! "
Când din slavă o să-mi spună
Dumnezeu.

N-am să reîntorc vreodată,
Fâlfâirea-n zborul frânt,
Îmi deştept fiinţa toată,
Prin Calvar sunt fiu, Tu Tată
Sfânt.

Pe cărare mă voi ţine,
Preţ iubirii ce mi-ai dat,
Nu că aş fi bun prin mine,
Însă Harul mă susţine
ne-ncetat.

Îmi strunesc întreaga-mi fiinţă,
Mă văd mic, mă văd puţin,
Doamne, numai prin credinţă,
Cerul mi-e făgăduinţă
şi cămin.