Căsătorie Sfântă
E plin şi copt pământul, de multele nelegiuiri
Şi făr-delegile se-ntind sporind acum mereu,
Paharul îl vor umple, pentru drepte răsplătiri
La ceasul judecăţii cel rânduit de Dumnezeu.
Şi pentrucă-n răbdarea Lui nespus de mare
El tolerează îndelung, pe cel rău şi răzvrătit,
Sunt pline inimile, de orgoliu şi neascultare
Şi omul, nu acceptă, că e pe un drum greşit.
El nu aude, nici nu vrea să simtă decăderea
Şi sodomia zilelor, prin marşuri trâmbiţate,
Nu-i afectează auzul, nu-i acoperă vederea,
Tacit subconştientul e bolnav şi e pe moarte.
E greu şi-i dureros să vezi cum etica morală
E aruncată în pulbere şi împinsă cu piciorul,
Pentru-a distruge, dragostea cea maternală
Ce de la-nceput, a binecuvântat-o Creatorul.
Familia umană, în structura ei, e primejduită,
E atăcată, în tot ce are ea mai demn şi sfânt:
Căsătoria între părţi, cum ea a fost orânduită
De Dumnezeu, prin cel mai sublim legământ.
Când El, la început a declarat că omul va lăsa
Pe tatăl şi pe mama sa, şi-n doi, spre-a se uni,
Şi-un trup din doi, el se va face cu nevasta sa,
Acesta e principiul, familiei în veci, de-a întruni.
Când înainte de deluviu, omenirea a-ncercat
Poligamia, peste tot, de-a fi înălţată-n rang,
Atunci şi Dumnezeu, mâhnit, n-a mai răbdat
Potopul a venit, cu-al său efect de bumerang.
Când în vestitele cetăţi, Sodoma şi Gomora,
Neruşinarea oribilă, ajunsese chiar la culme,
Prin foc din cer sfârşitul le-a fost amândorora
Şi nu s-au mai găsit deloc din ele pic de urme.
Când minţile, amăgite, prea mari şi luminate,
Pe timpul de primejdie al revoluţiei Franceze,
Au desfiinţat în tot căsătoria dând-o laoparte,
Când ateiştii, biruitori, vociferau pe metereze,
Atunci, s-a declanşat în valuri crude anarhia,
Cu-al ei, cel mai cumplit, panaceu împrăştiat;
Atunci, a fost în mod public împroşcată Biblia
Cu cele mai abjecte, etichetări de blasfemat.
Dar tot atunci, la mulţi din ei le-a fost sfârşitul
Din cei mai aprigi, ce se luptau cu Dumnezeu,
În piaţa cea de obşte, ghilotina îşi spăla cutiţul,
În sângele curgând şiroi, pe crudul eşafod ateu.
Nu a putut prea mult, ca să mai reziste Franţa
Cu al său Cult al Raţiunii, pe ateism întemeiat,
Şi după trei ani şi jumătate, a aparut toleranţa
Cuvântului lui Dumnezeu, prin lege promulgat.
Avem în faţa noastră, raportate, atâtea pilde
Ce din istorie, răzbat până la noi ca-nvăţături,
Şi iată, n-avem scuze în sodomia ce se-ntinde
De a trăi în căsătorie, după oricare apucături.
Să fim cu-nţelepciune! Avem o sacră datorie,
Ca glasul Providenţei, să-L facem să răsune,
Căci Dumnezeu a declarat despre căsătorie:
Ea intră-n rândul lucrurilor : ,, Foarte bune! ’’
Azi, suntem chemaţi cu toţi ca s-o restaurăm
Din degradarea, prea numeroaselor nelegiuiri,
Principiul, lăsat de la-nceput să-l promovăm!
Noi credincioşi statonici, să fim sfintei uniri!
Să ridicăm stindardul sus, şi-n sfântă curăţie
Moralitatea, să ne fie din principiu, o arvună!
Căci astfel dragostea, între soţ şi între soţie,
Va fi-ntre cei doi, cea mai puternică cunună.
Căsătoria, fiind nucleul, de bază al societăţii
Va rezista atacului de-a i se schimba sensul,
Şi de se-ncearcă azi să i se strice rostul sorţii
În Dumnezeu se va-ntări, să-şi ducă mersul.
Căci începand din Paradis şi pân-la Paradis
E binecuvântată, în veci de veci de Creator,
Să se-nmulţească omul, în familii, cum e zis
Pe pământ să fiinţeze, ca al vieţii precursor!
Flavius Laurian Duverna
20 octombrie 2006.