E-atâta frumuseţe în ochiul meu de orb
Ce-aşteaptă la fântână scăldarea în lumină,
Ce-ncuie între pleoape vecia, ca s-o sorb
Cu setea mea de lemn, de piatră
şi de tină.
Cu ficuşii din mine ascult insaţiat
Acustice tăceri pe drumul spre Emaus
Şi dintr-odată Domnul atinge-nduioşat
Frunzarul meu de temeri, şi raiuri
s-au adaus.
Loc nu mai e de umbră, de ţipăt şi de val
Chiar dacă scriu cu trupul neputincioasă lene.
Cu sufletul mă urc în psalmul din pocal
Rostit în aşteptări de-atâtea
Magdalene.
E-atâta frumuseţe în ochiul meu de fiu
Care-a pierdut orbirea privind la crucea Lui!
Frânturi de necuprins le înţeleg târziu
Şi-ncep şi eu în lume izvoade
să descui.