Când inima odată de cer îmi va fi plină,
în ceasu-acela mare şi binecuvântat,
să vie peste mine o rază de lumină
şi sufletul la Tatăl să urce împăcat.
De mi-ar săpa o groapă şi mi-ar înfinge-o cruce,
de m-ar svârli în flăcări ori sub un dâmb stingher,
cenuşă rece-n urnă, ori ţărnă sub uluce,
tot una-mi vor fi toate când voi privi din cer.
Peste câmpii şi codri va trece iarăşi luna.
Veţi asculta izvorul şi aripa de vânt.
Iar eu, în zări de taină, voi fi întotdeauna
cu Cel ce-a pus pe-orbite şi stele şi pământ.
Uitarea nu mi-i dragă, dar nici nu mă-nspăimântă.
Că nu visez cunună în lumea de păcat.
Dar voi primi-n vecie prietenia sfântă
a celor ce din lume spre cer i-am îndemnat.
Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,
ci va lupta dispreţul să şteargă tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se-aşterne
şi va rămâne veşnic iubirea lui Isus.