Lacrimi, picături de rouă-n cupe de argint,
Nu v-am simţit, când eraţi în ochii mei cuminţi,
Dar astăzi, mi-aţi curs pe-obraji, ca dar de-alint,
Când am ieşit rănit din pădurea deasă de terbinţi!
După ce-aţi zburdat, ca nişte îngeraşi, şi-n sufletul meu,
Am simţit că m-a mângâiat prin voi Însuşi Dumnezeu...
Şi-o pace de Rai şi-o transformare, dincolo de vorbe şi fire,
Mi-a-nvăluit fiinţa în lumina de bucuria imensă de fericire!
Privind pe fereastră, am văzut ochiul de soare-n fericire pe cer;
Şi m-am simţit în siguranţa căldurii divine venită în clipe de ger,
Ce mi-a vindecat celule din mine cuprinse-n clipe de răceală,
Iar prin vinele din mine am simţit o sevă nouă de neîndoială...
Voi, lacrimi, picături de rouă, în cupe de argint,
Intraţi în cămăruţele voastre, sculptate-n corpul meu,
Ca să-mi fiţi locul cu apa vie ce-mi spală sufletul smerit,
Redându-mi bucuria trăirii-n credinţa sfântă-n Dumnezeu!