Al totului Părinte, Tu a cărui voinţă,
La lumi ne-nfiinţate ai dăruit fiinţă
Stăpâne creator!
Putere fără margini, izvor de veşnicie,
Al cărui sfânt nume pământul nu îl ştie,
Nici omul muritor!
Dacă la cer s-aude glasul făpturii Tale,
Fă ca întodeauna pe a virtuţii cale
Să mergem nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum şi când îmi zâmbeşte,
Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte
Să poci fi neschimbat.
Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,
Dreptatea să o ştiu.
Conştiinţa să-mi fie cereasca Ta povaţă,
Cum trebuie să fiu.
Fă să doresc de obşte al omeniri bine
Să mă cunosc pe însumi, şi p-altul decât Tine
Să nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală
Să nu îmi răzbun eu.
Şi fă ca todeauna al meu suflet să vază
Lumina aşteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viaţa cea veşnică zâmbeşte
Sărmanului acela ce-n viaţă pătimeşte,
Gonit p-acest pământ.
Ştiu că lumea noastră, între globurile multe,
Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute
După un vecinic plan,
Nimica înainte-Ţi nu poate să se crează,
C-aşa de puţin este, ş-atâta însemnează
Un val în Ocean.
Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredinţare,
Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă eşti,
Că la a Ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijeşti de toate, că fără osebire
S-asupra mea priveşti.
Cu tunetul din ceruri Tu ocoleşti pământul,
Înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântul,
Eşti viaţa ce ne-ai dat.
Ascultă dar Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune
La tronu-Ţi ne-ncetat.
Până-n ceasul din urmă amorul Tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea faţă în acele minute,
Când planuri viitoare şi amăgiri trecute
Se şterg ca năluciri.