Înnegurate gînduri te-nveşmîntă,
Şi-atunci priveşti cu ochii trişti, în gol.
Ca pasărea cu-o-aripă frîntă,
Ce nu se poate ţine după stol.
Ai vrea să zbori cu gîndul printre stele,
Să-ţi pară că pămîntul e prea mic.
Dar aripile parcă sînt prea grele,
Să poţi ca să te-nalţi măcar un pic.
De ce te laşi descurajării pradă,
Ca cei ce n-au în lume nici un rost?
Nu poate viaţa-ntreagă fie pradă,
Dar totul trece ca şi cum n-a fost!
Un strop de ploaie rece nu-ţi dă dreptul,
Să spui că toamna vine în curînd.
Şi-acum suspine dacă-ţi umple pieptul,
Nu-nseamnă viaţa să-ţi petreci plîngînd.
Să ştii că tu nu eşti pierdut în lume,
Un fulg purtat de-al vijeliei vînt,
Nu eşti un strop de ploaie fără nume,
O frunză ce se-aşterne la pămînt.
Asupra ta vegheaza blînd un Tată
Ce-ţi pregăteşte-o ţară pentru veci ...
Aici în lacrimi faţa ţi-e scăldată.
Acolo-n fericire-ai să petreci !