Cărturari şi farisei
stau pe scaunul lui Moise.
Ascultaţi-i, voi iudei,
dar nu faceţi ce fac ei.
Căci sunt oameni după veac,
una zic şi alta fac.
Căci ei leagă sarcini grele
cum se leagă un samar,
dar ei nu se-ating de ele
nici cu degetul măcar.
Căci ei strâng argint în pungi,
dar îşi leagă peste coate
filacterii cât mai late
peste ciucuri cât mai lungi.
În biserici şi la mese
îşi aleg un loc în faţă
şi le place când le iese
în răspântii şi în piaţă
gloata lumii cea lipsită
de-a învăţăturii zestre,
zicând: Doctore, maestre!
Voi să fiţi doar ucenici.
Când se strânge tot poporul
ca să-nveţe cu folos,
unul e Învăţătorul:
E Cristos!
Iar toţi ceilalţi, mari şi mici,
robi şi preoţi şi-mpăraţi,
nu sunt alta decât fraţi.
Deci pe nimeni de azi-nainte
voi să nu-l numiţi părinte.
Unu-i Tatăl Creator,
Cel ce v-a vorbit pe munte.
Cine vrea să fie-n frunte,
să vă fie slujitor.
Vai de tine, vai de tine,
fariseu cu suflet greu,
care-aveţi în mână cheia
către patria promisă,
care ştiţi că nu-i departe
însă ţineţi uşa-nchisă -
şi o ţineţi pân-la moarte,
cu o ură furibundă,
ca nici voi să n-aveţi parte,
şi nici alţii să pătrundă.
Vai de voi, vai de voi
scribi cu inimile sloi!
Căci voi jefuiţi pe-ascuns
văduvele şi orfanii,
prigoniţi pe robi şi slugi,
dar vă ţineţi în litanii
şi în nesfârşite rugi.
Vai de tine, vai de tine
fariseu cu suflet greu
care-nconjori tot pământul
ca să faci un prozelit,
dar îl faci mai împietrit
şi de două ori mai rău
decât însuşi duhul tău!
Vai şi-amar, vai şi-amar,
suflet gol de cărturar!
Căci tu dai a zecea parte
chiar din chimen şi mărar,
însă laşi cât mai departe
crezul, dragostea şi mila.
Scoţi din blidul tău ţânţarul
şi nu vezi că-nghiţi cămila.
Speli pe faţa lui paharul,
însă nu te prinde sila
de lăturile din el.
Doctori, călăuze oarbe,
lupi flămânzi cu chip de miel!
Căci voi sunteţi mai degrabă
ca mormintele spoite,
smălţuite-n flori de Rai,
pe deasupra cu podoabe
şi-nlăuntru putregai.
Căci zidiţi acum, şireţi,
toate sfintele morminte
ale marilor profeţi,
şi strigaţi în lumea largă,
printre lacrime fierbinţi,
că de-aţi fi trăit în vremea
adormiţilor părinţi
n-aţi fi stat cu ei alături
în acel vrăjmaş sobor.
Dar mărturisiţi cu-aceasta
că sunteţi copiii lor.
Căci voi omorâţi pe sfinţi,
dar aţi împlinit măsura
ucigaşilor părinţi.
Pui de şerpi cu inimi reci,
cine vă va scoate oare
din jăratecul de veci?
Iată, vă voi mai trimite
încă soli pe la răscruci.
Voi să-i fugăriţi cu gloate,
din cetate în cetate,
şi să-i ţintuiţi pe cruci,
ca să vie-asupra voastră
tot şuvoiul revărsat
de la sângele lui Abel
pân-la sângele curat
care-a curs din Zaharia,
când a fost lovit cu-amar
între tindă şi altar.
Vai, Ierusalim al Vieţii,
munte binecuvântat,
care ţi-ai ucis profeţii
şi pe soli i-ai lapidat.
O, de câte ori cu milă
v-am chemat să fiţi ai Mei,
să vă mântui din furtună,
să fim veşnic împreună,
să vă scap de anii grei,
cum o pasăre-şi adună
puii sub aripile ei.
Şi n-aţi vrut.
De-acuma, iată,
Templul slăvilor străbune,
Casa neasemănată,
vă va rămâne pustie
pân-la vremea când veţi spune:
Binecuvântat să fie
Cel ce vine...
Cel ce vine în Sion
să-Şi zidească Cetăţuia!
Binecuvântat să fie!
Aleluia!