Trecură două mii de ani de aşteptare
Se-aude-un ţipăt de sfârşit de vreme!
La ceasul dintre spaimă şi mirare
Lumina-n gheara nopţii parcă geme.
Asediat de-un cosmic demiurg
Pământu-şi leapădă credinţa-n pripă
Ne-nţelegând că zilele se scurg
Spre tainica, crepusculara clipă.
E clipa mult doritei aurore
A unei zi spre care mă îndrept.
Vezi, sună gongul ultimelor ore
Păzit de-un înger blând, curat şi drept.
Un râu adânc de simţăminte sfinte
Spre-acel liman îşi înteţeşte pasul
Iar inima privind spre înainte
Va odihni pe ţărmul ei topazul.
Atâtea valuri de trăiri divine
Vor spumega în dulce armonie
Când mari talazuri adunate-n mine
De cânt vor umple-ntreaga veşnicie.
E-aproape răsăritul din Scriptură
Al lumii chip se-ncruntă fioros
Căci zămislit în omenească ură
Va fi topit de-un Soare glorios...
Când veşnic Unul, Logosul ceresc
În humă coborâtu-Sa din slavă
A fost primit de neamul omenesc
Cu-o Golgotă şi-o cupă de otravă!
Cu semnul cuielor în mâini, apoi
S-a reântors, din nou ca să revină.
Şi încă cheamă ciobul din noroi
La mântuirea veşnică să vină.
Pe nori, când va veni cu sfinţii îngeri
Vor curge osanalele-n cascade;
Dar negreşit şi-un univers de plângeri
Din ochi nepăsători şi reci, va cade.
Ah, cât n-ar da fecioara ne-nţeleaptă
Ce-a-mbrăţişat icoana cea de tină
Să-şi fi ţinut şi-n noapte calea dreaptă
Dar şi-a ales cărarea libertină!
Şi ce n-ar face-o lume răzvrătită
Să-ntoarcă orologiul înapoi
La zilele cu Evanghelia vestită
Şi Harul incredibil printre noi.
Ca focul mistuind un crâng uscat
Căzut din ochi de fulger fără veste
Va fi pe trupul lumii-ndurerat
Mânia Celui care veşnic este...
Cei mântuiţi se bucură-n nădejde
Ei vor vedea măreţul zori de zi
Nădejdea noastră tot mai vie creşte-
Samânţă pusă-n suflet de copii.
Venirea Lui nu-i palidă speranţă
Şi nu-i doar vis frumos în miez de nopţi.
În Domnul ne-odihnim în siguranţă
Cum mustul se-odihneşte-n struguri copţi.
În priveghere şi-n înţelepciune
În veacul cel căzut în adormire
Aştept, aştept ca trâmbiţa să sune
Şi mă gătesc să-L întâlnesc pe Mire.