Cat de neuitata esti...dar ce departe-i
azi a ta caldura,Casa Prieteniei!...
Dulcea ta-ncapere,scumpa grija Martei,
dragostea lui Lazar,inima Mariei.
Cum era acolo zambetul in soare,
cum ningeau ciresii straturi de petale
asternand pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale...
Unde-i primavara dulce de-altadata
cand peste portita inflorea scumpia,
cand umbla prin casa Marta ocupata,
cand vorbeai cu Lazar,cand canta Maria.
Cum era hotarul plin atunci de floare
si intreg cuprinsul plin de tinerete,
plin era de cantec pana-n larg de zare
numai bucurie,numai frumusete.
Cand urcai cu sotii calea pe colina,
Te-nsoteau cu raze lacrimile serii
si-Ti zambea casuta alba din gradina
cu infiorarea sfant-a revederii.
Iar in fata casei sa-Ti deschida poarta
aratand in zambet toata bucuria
Te-asteptau iubitii:bucuroasa Marta,
prieteneste Lazar,lacrimand Maria.
Si-n casuta alba ca o sarbatoare
de induiosarea intalnirii plina
raspandea miresme busuiocu-n floare
prin fereastra larga care da-n gradina.
Cum au fost de scumpe clipele acele,
cat de neuitate si de fericite,
si-astazi vai,Isuse,n-a ramas din ele
numai amintirea umbrelor iubite.
S-a sfarsit frumoasa,dulcea lor poveste
s-a plecat portita,s-a uscat scumpia,
dus demult e Lazar,Marta nu mai este,
plange-n casa goala singura Maria.
Cand Te vei re-ntoarce vei gasi Isuse
din ruini graindu-Ti neuitata soapta...
Caci cand si credinta si nadejdea-s duse
Dragostea ramane,plange si asteapta.