A BĂTUT AL VIEŢII DOMN...
A bătut al vieţii Domn la uşa inimii stinghere.
Eram atuncea dezolat, eram fără putere,
Speranţa-mi era frântă, simţeam că merg în hău
Şi nu ştiam atunci, ce-i bine şi ce-i rău.
Eram în pragul morţii, sau îmi părea că sunt
Mă copleşea frustrarea şi nu puteam s-o-nfrunt.
Iar ochii-nlăcrimaţi trădau un duh zdrobit,
Stăpânul cel nemernic m-a-nlănţuit, m-a înrobit...
Aşa eram... dar am răspuns chemării fără-ntârziere
Ş-am simţit îndată o dulce şi sublimă mângâiere.
A încetat şi zbuciumul şi starea derutării,
Şi-am mers voios cu EL, cu Domnul îndurării...
Şi-mi amintesc acum cum L-am privit în faţă:
Nicicând nu am trăit o clipă mai măreaţă.
Din sufletu-mi înviorat ieşea suava melodie
’Nălţam spre ceruri rugi şi tresăltam de bucurie.
Mi-a arătat un drum cu spini şi cu capcane,
Dar care duce-n locul cu veşnice coroane.
Iar jugul mi-e uşor, căci El mi-l uşurează,
E împlinit acel ce-L onorează şi-L urmează.
****
E mult de-atunci, dar întâlnirea mi-a marcat destinul
Şi am rămas fidel Acelui ce-i pe veci Rabinul.
M-a învăţat felul de trai ce dă roade plăcute,
M-a ajutat să duc la bun sfârşit lucrările-ncepute.
Mă-ncred în El de-a pururi, mi-e Mire şi mi-e Rege.
Cuvântul Lui preasfânt mi-e candelă şi lege;
Al Lui sunt pe vecie, mi-a transformat fiinţa,
Să pot să ştiu ce-i Harul, să ştiu ce-i biruinţa.
29 Iulie, 2006