Când din amar de lacrimă strivită
Vrei deznădejdii să îi spui:atât!
Când,ghemotoc,durerea otrăvită
Se instalează,sufocant,în gât,
Când iarăşi plânsul refulat revine
Şi în potop de lacrimi totul uzi,
Când strigătul durerilor din tine
E sugrumat că nici tu nu-l auzi,
Când simţi că inima ţi-e pustiită
Şi tu eşti un nimic al nimănui,
Când întrebarea încă nerostită
Te arde-n gând şi nu ai cui s-o pui,
Când viaţa-nteagă-ţi pare-o amăgire
Golită-n mod brutal de orice sens,
Când certitudinile-s pâlpâire
Şi tot ce simţi este un gol imens,
Când simţi pustiul năvălind în tine
Prin toate simţurile,dureros,
Ridică-ţi ochii trişti spre Înălţime,
Spre Golgota,spre cruce,spre Cristos.
Vei fi cuprins atunci de-o revărsare
De dragoste,ce dă vieţii rost,
Şi toate stările anterioare
Se vor topi de parcă n-ar fi fost.
Vei fi scăldat în valuri de lumină,
Pătruns de-al adevărului nucleu,
Şi vei simţi că viaţa este plină
Numai trăită lângă Dumnezeu.
Amin
Vulcan,01.03.07