Mi-e Doamne, sufletul aproape
De poarta către Tine. Mi-a rămas
Din clipele-n clepsidră adunate,
Un an sau poate-o zi sau doar un ceas.
Simt trupu-mi obosit, cum se frământă:
Ar vrea, dar nu mai poate să răzbată.
De parcă ar voi s-o ia la goană,
Dar poarta e mereu, tot încuiată.
Privesc spre-atâtea vise şi speranţe
Ce vor rămâne-n prag, neîmplinite,
La tot ce încă am şi vreau să dărui,
La-atâtea jurăminte nerostite.
O voce îmi şopteşte la ureche:
"Nu vezi că te-ai sfârşit? Eşti terminat!
La ce să te mai lupţi să mergi pe Cale
Cînd tragicu-ţi destin tu l-ai aflat?
Mai are rost să dai din tine însuţi
Fărâma de suflare ce-o mai ai,
Punându-i mai presus de tin’ pe alţii
Ca să-i slujeşti şi Domnului să-i dai?
Nu vezi că Cel ce-n mână ţine viaţa,
Nu-aude al tău plâns, ai tăi fiori?
Iar tu mai vrei ca să-L slujeşti? Mai bine
Întoarce-te şi bleastămă şi mori!!! "
Aşa-mi şopteşte răul la ureche
Voind din drum ca să-mi întoarcă pasul.
Dar el nu ştie timpuri şi soroace
Şi nici nu-i treaba mea să privesc ceasul!!!!!!!
Am învăţat că fiecare clipă
Aşa se şi cuvine-a fi trăită:
De parc-ar fi o ultimă suflare
Şi-o ultimă lucrare împlinită!!!
"Vegheaţi! - ne spune Domnul - e aproape,
Momentul cînd pe nori Eu voi veni!
Şi să trăiţi în fiecare clipă
De parc-ar fi atunci, ultima zi!"