Pe o piatră, în grădina
Plină de măslini în floare,
Din vechimi de mult apuse,
Vine-o şoaptă de-ntrebare.
Toma, aşezat pe-o parte,
Ţine ochii în pământ.
"-Spune Tomo, nici acuma,
Nu-ţi dai seama cine sunt?!
Ai umblat trei ani cu mine
Şi-ncă nu stii Ce sunt Eu!
Marea-n mijlocul furtunii
A ştiut că-s Dumnezeu!
Orbii mă opreau pe cale.
Mă ştiau făr’ să mă vadă.
Chiar sutaşul, fiu al Romei,
De departe-a vrut să creadă.
Şi femeia cananită
A ştiut la rândul ei
Că din pâinea de pe masă
Cad bucăţi şi la căţei!
Iar cînd v-am trimes în lume
Să vestiţi Împărăţia,
Şi v-am dat la toţi puterea
Ce-ntăreşte mărturia,
N-ai ştiut ce sunt şi cine
M-a trimes la voi anume?
Ai umblat trei ani cu mine
Şi nu ştii să-mi spui pe nume?
N-ai crezut a mea putere,
N-ai crezut al meu cuvânt,
Şi-astăzi, cînd îţi stau ’nainte,
Nu mă recunoşti! EU sînt!
Eu, Cel rărtignit pe cruce.
M-ai văzut cînd am murit.
Uite-n palme, semn de cuie,
Coasta-n care-am fost rănit!
Vino! Pune mâna, Tomo,
Şi cu ochii tăi să vezi!
Binecuvântat eşti astăzi
Ca văzând şi tu să crezi!
Dar mai fericit e-acela
Care nici nu M-a văzut,
Ci privind spre poala crucii,
M-a ales şi M-a crezut!"