Doamne, din adîncul nopţii, de pe lespedea de piatră,
Prăbuşită-n disperare, de durere şi de frig,
Cînd în jur pustiu e totul, nu e nimeni să m-audă,
Ochii îmi ridic spre Tine şi Te strig:
Doamne, lacrimile mele, ce curgînd îmi ard obrajii,
Cer o plată pe măsură, cer durerii un răspuns.
Ştiu că sunt un ciob ce plînge, fir de praf în drumul lumii,
Dar şi lespedea de piatră s-a mişcat strigînd:"de-ajuns!"
Nu mai vreau să-mi plîng durerea, vreau prin Tine s-am putere,
Către mine-ntoarce-Ţi faţa, deşi nu aş merita,
Vreau să îţi ating veşmîntul, să obţin azi vindecarea,
Sufletul să-mi fie liber, ca să-l pun în palma Ta.
Vreau să-mi fii Tu azi tăria, doar în Tine să mă-ncred,
Lemnul crucii, dus în spate, să nu-l simt ca pe-o povară.
Cînd cel rău mi-întinde laţul, braţul Tău să m-ocrotească.
Teama să nu mă cuprindă, cînd duşmanii mă-nconjoară.
Chiar de văd cum vine valul, pasul cum mi se scufundă,
Mii de ghiare ascuţite care inima-mi zdrelesc,
Chiar de totul mi-e-mpotrivă şi nu văd nici o scăpare,
Şi-ochi vicleni, sclipind în noapte, pe la colţuri mă pîndesc,
Domnul meu, privind spre Tine, nu e nimeni să m-apuce,
Ochii mei ’nălţaţi spre ceruri, pe cel rău nu-l mai zăresc.
Trupul meu, atins de Tine, nu mai simte azi durerea,
Şi pe valurile vieţii, prin credinţă-am să păşesc!
Cît m-am încrezut în mine, în puterea mea măruntă,
M-a învins mereu duşmanul, oricît m-am împotrivit.
Dar de cînd Ti-am pus în palmă, inima şi-a mea fiinţă,
Tu mi-ai netezit cărarea şi prin Tine-am biruit!