Unii spun că iadul este un imens cazan de smoală
Unde şade Belzebut mestecând de zor în oală.
Colo-n iad, in foc, sărmanii păcătoşi se perpelesc,
Condamnaţi pe veşnicie, pentru traiul lor lumesc.
Din adâncuri se aude tânguit de suferinţă,
Totu-i foc, fum şi pucioasă şi-n furci stă câte-o fiinţă.
Însă iadul, din păcate, nu-i ascuns pe sub pământ,
Nu-i un loc în care arde sufletul în două frânt.
De mă uit în jur, văd iadul, chiar sub ochii mei, arzând,
Suflete muncite-n chinuri şi pucioasă frământând.
Câtă ură, cât orgoliu, răzbunare, răutate,
Iadu-i pe pământ, îmi pare! De priveşti, îmi dai dreptate!
Iadu-i ce am strâns în suflet, poate tu... sau poate eu...
Iadu-i inima în care... nu există Dumnezeu!!!