Din cronicile multiseculare,
Deodată,colbul a fost risipit
De dangăte de bronz,răsunătoare,
Cuprinse-n texte vii, clocotitoare,
În profeţia ce s-a împlinit,
Când printre oameni a venit Mesia,
Cu chip de om şi totuşi Dumnezeu;
În bezna lumii El a fost făclia
Şi cheia ce deschide veşnicia,
Modelatorul unui nou credeu.
Timidă la-nceput,noua credinţă
S-a metamorfozat în vâlvătăi,
Căci Domnul dovedea,cu prisosinţă,
Că a venit să-aducă biruinţă
Şi viaţă veşnică pentru ai Săi.
În juru-I se strângeau,tot mai aproape,
În legătura harului deplin,
Cei ce voiau trecutul să-şi îngroape,
Cei ce-au văzut cum lacrime,potoape,
Le-a şters acest Învăţător divin.
Părea că totul merge foarte bine,
Dar au fost devastaţi de uragan
Şi crezul lor s-a prăbuşit,ruine,
Când L-au văzut pe Cel din slăvi divine
Frângându-Se,umil,sub bici roman.
Nu,nu era uşor să înţeleagă
Că Cel scuipat era din cer venit
Şi că Acel care-a venit să dreagă
Relaţia-ntre Cer şi lumea-ntreagă
Se stinge pe o cruce,răstignit.
Era de necrezut deznodământul:
Chiar pe Cristos o groapă-L înghiţea?
Mai grea ca piatra ce-nchidea mormântul,
Mai grea,se pare,ca întreg Pământul
Era-ndoiala ce îi apăsa.
O,bieţi copii,unde vă e credinţa
Şi cunoştiţa voastră din profeţi?
Acolo e trecută suferinţa
Şi moartea,însă e şi biruinţa,
Nu vă-ndoiţi de ce o să vedeţi.
Căci au sosit şi zorii învierii
Şi din înalt,ca fulgerul venind,
Coboară-un înger,cad ca morţi străjerii
Şi din abisul negru al durerii
Cristosul iese,moartea biruind.
***
E viu în veci Cel ce-a învins mormântul
Şi-acum e-aici,poţi să Îl simţi,de crezi,
Deschide-ţi inima,primind Cuvântul,
Şi-apoi,pornind spre El cu tot avântul,
Nu te-ndoi că o să Îl şi vezi.
Amin
Vulcan,Martie 2007