Dintr-al cotidianului decor,
Pe scena existenţelor reale,
Desprind imagini şi mă înfior
Când coarda inimii,vibrând uşor,
Îmi cântă trist despre biserici goale.
Un cântec trist pe-al vieţii portativ
Despre-o realitate dureroasă,
În care băncile din lemn masiv
Imploră,într-un murmur rugativ,
Întoarcerea copiilor acasă.
Ne înălţăm zidirile spre nori
În zbor vioi de unghiuri îndrăzneţe,
Le mobilăm,le-mpodobim cu flori,
Şi-apoi le vizităm "de sărbători"
Dar n-avem timp nici să ne dăm bineţe.
E trist,e dureros,e poate crud,
Dar e adevărat,ele există
Şi-n est şi-n vest,dar şi în nord şi sud,
Şi cântecul continuu îl aud
Că-n inimă şi în auz persistă.
Îmi plec genunchii,haideţi toţi cu mine,
Să înălţăm al rugăciunii cor
Căci e audienţă-n slăvi divine;
Pentru biserici vii,biserici pline,
Să ne rugăm acum stăruitor.
"De sărbători" să fie-o sărbătoare
Continuă,pe un altar arzând
Şi coarda inimii să cânte tare,
Ca de biserici neîncăpătoare
Să scriu un cântec nou,cât mai curând.
Amin
Vulcan,29 iulie 2007