Plânsul unui ciob de lut.



Doamne, oare câte lacrimi trebuie să vărs pe roată?
Câtă jale şi suspine, pot durerea să mi-o scoată?
Cât mai sunt lovit de Tine, framântat şi până când
Pumnul Tău plin de putere mă izbeste rând pe rând?
Sunt un boţ de lut - nu-i vorba – ridicat din colb de drum,
Dar de roata-ameţitoare, cum să mă agăţ eu? Cum?
Nu-mi vezi lacrimile, jalea, nu-mi vezi chinul cât încape?
Nu-mi vezi inima zdrobită, sufletul purtat pe ape?
Nu vezi ghiara ce-mi sfâşie carnea trupului meu gol?
Nu-mi vezi chinul ce m-apasă când mă culc şi când mă scol?
N-auzi strigătu-mi de jale, tipătul de neputinţă?
Nu imi simţi în piept durerea din întreaga mea fiinţă?
Te-am chemat de dimineaţă,Te-am chemat şi-n fapt de seară!
Până când, o Doamne, Tată, laşi făptura mea să moară?

Trupul mi-e tăiat în două, mi-este smuls şi dus departe.
Mi-a ramas doar jumătatea, care este-acum pe moarte.
Smulsă-i carnea de pe mine; nici măcar nu curge sânge,
Numai sufletul se zbate şi cu lacrimi grele, plânge.
Cum să-mi înţeleg destinul, cum să cred că-mi va fi bine,
Cînd din tot ce-a fost odată, sunt doar lacrimi şi suspine?
Cum să mai privesc în mine, dacă-n jur e totul gol,
Seara când merg la culcare... dimineaţa când mă scol...?
Şi-n zadar întind eu mâna; nu e nimeni s-o atingă,
Numai credinciosu-mi câine, e alături să o lingă.
Să te smulg bătând din mine, inimă, să te sfâşii,
Ca să-mi pot trăi tot restul zilelor reci şi pustii!
Ce mai sunt, fără de tine, ce mi-a mai rămas întreg?
Care gând şi care faptă, mă va face să-nţeleg?
Acum sunt un ol de jale, ce de lacrimi e umplut;
Glas de chin şi disperare, înălţat din ciob de lut.
Doamne, de mi-e asta soarta, putregai dacă am fost,
Şi-am trăit un sfert de secol doar o viaţă fără rost,
Doamne, ia-mi azi lutu-n mână şi frământă-l cu putere,
Ca să vărs şuvoi de lacrimi şi o mare de durere.
Lasa-mă să plâng de-a pururi şi tot nu va fi destul.
Lutul cere multe lacrimi, până când va fi sătul!

Şi mă iartă Doamne, Tată, că eu, boţul cel de lut
Îndrăznii să-ntreb olarul : "Pentru ce m-ai mai făcut?"
Ce sunt eu? Pumn de ţărâna ce îl suflă vântu-n zare,
Doar un ciob de oală spartă, ce-i călcată în picioare.
Fir de praf în drumul lumii, în deşertul de nisip;
Cine-s eu să vărs azi lacrimi, să mă zbat, să plâng, să ţip?
Când Olarul pune lutul sus pe roata Lui măiastră,
Ştie firul de ţărână, de va fi ulcior sau glastră?
Ştie el, mărunt grăunte, de va fi de vre-un folos
Sau va fi un ciob nevolnic dintr-un vas căzut pe jos?
"-Lut ai fost, pumn de ţărână ridicat de lângă drum,
Dar în mâna Mea divină, tu nu ştii ce eşti acum?
Ţi-am făcut un chip asemeni cu al Meu; ţi-am dat viaţa.
Te-am făcut al meu tovaraş în grădină, dimineaţa.
Nu mai eşti pumn de ţărână, nu mai eşti un ciob de lut,
Ci eşti fiul Meu, prin jertfa Celui ce-i Întii născut!
Nu eşti singur, sunt cu tine. De esti slab şi în durere,
Nu uita că Eu sunt Totul şi în mine e putere!
Ţi-am promis că tot ce vine peste tine-i de folos,
Chiar de-i greu, tu ţine pasul şi vei fi mai preţios.
Nu scurta din lemnul crucii, ca să-ţi fie mai usor!
Fiecare bucăţică iţi va fi de ajutor.
Nu te frânge sub povară, nu-ţi mai plânge chinul greu.
Ai uitat că lângă tine, şade Însuşi Dumnezeu?
Dacă El îţi ţine partea, cine-ţi şade împotrivă?
Nu mai fi ca o epavă, părăsită în derivă.
Pentru toate este-o vreme. Va veni şi vremea ta.
Azi e timpul pentru lacrimi, mâine poate-o iarnă grea,
Dar dupa oricare iarnă, vine totuşi primăvara.
Va veni şi vremea-aceea ce-ţi va uşura povara.
De-ai în inimă speranţa şi iubirea şi credinţa,
Nu este durere-n lume ce să-ţi biruie fiinţa !"