Ce s-a întâmplat, Isuse, scumpul meu Mântuitor,
De ce suntem slabi adesea şi parcă dăm înapoi?
Unde ne este râvna, oare dragostea s-a stins?...
De ce alergăm adesea după forme şi-obiceiuri,
Nu e Unul Adevărul, Fiul Tatălui din ceruri?
De ce umblăm după lucruri care nu-ntăresc lăuntrul?...
Şi de ce mai şi cădem în ispite şi-n păcat,
Oare mai este cu noi Duhul Sfânt ce ni L-ai dat?
Sau purtăm şi noi un nume, doar formal şi fără rost?...
Mă întreb... ce este omul ca să iei seama la el?
Ce e-acest pumn de ţărână ce nu Te-ascultă de fel?
Şi de ce să-l mântuieşti şi să mori în locul lui?...
Cât de mult iubeşti Tu, Doamne, şi care-i dragostea Ta?
Când vom înţelege oare, să iubim şi noi aşa?
Şi să nu gustăm amarul ce ne-nşeală adeseori...
De ce oare-aceste lucruri şi atâtea întrebări?
Să-nţelegem că doar harul ne ajută-n încercări
Şi iubirea Celui Veşnic este singura nădejde...
Iar noi, ce putem noi face în lupta cu ce e rău,
Decât să-L iubim pe Domnul, s-ascultăm Cuvântul Său?
Căci doar dragostea de El ne e singura tărie...
Aceasta e datoria ce-o avem pe-acest pământ,
Care n-o-mplinim oricum, ci doar prin Duhul Său Sfânt!
Ascultarea ne dă viaţă, nu robia formelor!
De ce dragostea-I măreaţă se arată pentru noi?
Pentru că avem valoare în Faţa şi-n ochii Săi;
Căci suntem mici dumnezei, făcuţi după chipul Lui.
Şi dacă greşim, cum oare vom putea să fim salvaţi?
În urma neascultării, cum vom fi din nou iertaţi?
Răspunsul este acelaşi: „Pocăiţi-vă îndată!"