Sub terasele înalte cu boschete şi migdali,
sub făclii ce-aştern pe lespezi paşi de umbră ireali,
schimbul străjilor de noapte, ca un joc ciudat şi mut,
se perindă fără tropot, fără zăngănit de scut.
Nici un pas nu dă răsunet, nici o armă de soldat.
Căci, în purpură şi aur, doarme Dariu împărat.
Dar pe când tăcerea nopţii creşte-n margini de cetate,
într-un mic iatac de taină cu obloanele lăsate,
sfetnici şi satrapi de frunte ai imperiului persan
ţin sobor ca să răstoarne un rival din Canaan.
"Domnii mei" , vorbeşte unul, "în zadar am pus iscoade
ca în suluri şi tăbliţe să citească, să deznoade,
să găsească o necinste, o dovadă de favoruri,
un temei cum că vânează bogăţie şi onoruri!
Iată-mă cu mâna goală. Cu ce jug să-l încovoi?
Împăratul vrea să-l pună om de frunte peste noi!
Cum? Noi sfetnici şi ispravnici c-un cuvânt atât de greu
să lăsăm din mâini câştigul pentr-un rob, pentr-un iudeu?
Noi ce ştim atâtea pravalii ce-mpăraţii hotărâră,
legi, edicte şi tradiţii, nu-i putem găsi o pâră?"
"Nu...", răspunde-acum molatic un curtean cu chip hidos.
"Nu... Căci faţă de-mpăratul el e-n totul credincios.
Dar..." Şi-n ochii lui se-aprinde un surâs de viclenie.
" ... Ştiu o lege, numai una , care poate să-l proscrie!
Nimeni dintre voi acuma nici prin vis n-o întrevede.
Nu e legea-mpărătească. Ci e Tora-n care crede! ..."
Astfel până-n zorii zilei, chibzuind cu chip mişel,
sfatul hotărî o cursă spre-a-l zdrobi pe Daniel.
*
Din cămările albastre, iată, soarele trimite
roiuri de scântei de aur peste ziduri smălţuite.
Sub a zodiilor semne, Dariu stă pe tron de glorii.
Şi, prin fumul de miresme, vin cu fală dregătorii.
"Veşnic să trăieşti în pace, împărate, în milenii!
Noi, guvernatori şi sfetnici, magistraţi şi căpetenii,
vrând ca slava ta să crească în întreaga-mpărăţie
şi dorind ca toţi supuşii una într-un crez să fie,
chibzuind de multă vreme, toţi am hotărât a-ţi cere
o poruncă-mpărătească, cu sigiliu de putere,
ca treizeci de zile-anume nimenea să nu se-nchine
nici la idoli, nici la stele, decât numai către tine!
Cel ce va-nălţa o rugă la oricare dintre zei,
în aceeaşi zi să piară în cavernele cu lei!
Porunceşte dar, stăpâne, să se scrie acestea toate
şi ştafetele s-alerge din cetate în cetate.
Dariu cumpăneşte-o vreme, face-un semn şi-apoi, umilă,
ceata scribilor se-arată cu tăbliţele de-argilă.
Astfel a fost dat decretul ce-a cuprins cuvântul greu
ca întâiul om să fie adorat ca Dumnezeu.
Templele au fost închise. Focul zeilor s-a stins.
Dar în prima zi când vestea în cetate s-a întins,
Daniel, profet de frunte, rob din "ţara minunată",
dregătorul cel mai sincer, înţeleptul fără pată,
întorcându-se acasă cu o pace de nespus,
se sui să îngenunche într-un foişor de sus,
aţintind în zări privirea, prin ferestrele deschise,
spre cetatea lui, pe care, prins ca rob, o părăsise.
Dar pe când rostea profetul rugăciunea lui de seară,
pe culoarele umbrite tainici paşi se-apropiară...
Se-auzi pe scări un susur... şoapte de urziri funeste...
Şi deodată dregătorii năvăliră fără veste.
Cu frânghii pe loc legându-l, clocotind de-al urii zel,
au adus la împăratul pe-nţeleptul Daniel.
"Veşnic să trăieşti în pace, împărate-al lumii-ntregi!
Tu ai dat poruncă-naltă, cea mai sfântă dintre legi,
vreme de treizeci de zile nimenea să nu se-nchine
nici la idoli, nici la stele, decât numai către tine.
Însă Daniel, slujbaşul dintre robii tăi Iudei,
nepăsându-i nici de tine, nici de peştera cu lei,
de trei ori pe zi înalţă rugăciuni spre zeul său!
Pedepsindu-l fără milă, curmă dar exemplul rău!"
Dariu, de pe tron, priveşte cu un straniu simţământ.
De-ar fi fost oricare altul! Însă Daniel... e-un sfânt!
Nu ! Nu va muri şi grabnic dă poruncă să-l dezlege.
"Împărate" , spun satrapii, " tu ai iscălit o lege.
E cu neputinţă astăzi îndurarea să-ţi reverşi,
căci, prin datină străbună, noi aceştia mezi şi perşi
nu putem schimba o iotă dintr-o lege sigilată!"
"Ştiu", răspunde-n clocot Dariu. "Dar aduceţi-mi îndată
un profet să aibă-n ceruri un mai mare Dumnezeu!"
"Împărate, tot poporul va afla că un iudeu
e scos de sub osândă, deşi rob şi răzvrătit.
Şi va fi întreg imperiul de cârtire zguduit!
Ceasuri lungi luptă-mpăratul. Dar, când se iviră stele,
de pe tron cu şoaptă stinsă, spuse-n lacrimi: "Daniele,
Dumnezeul cărui veşnic Îi slujeşti să-ţi fie scut!"
Şi îndată, între suliţi , Daniel porni tăcut...
*
Peste zbaterea de pleoape somnul dulce nu coboară.
În zadar i-aduc potire de licoare aurie.
Nu-i ambrozie pe lume, nu-i nectar să-l mai îmbie.
Şi zadarnic între perne faţa albă şi-o ascunde.
Veşnic în timpane-i sună: "Unde-i Daniel? Răspunde!
Unde-i Daniel?" Şi Dariu sare-acum la ferestre.
Lung priveşte spre migdalii din grădinile măiestre.
Daniel!... Ce grozăvie! Cum să spăl acest păcat?
Pe cei răi i-am pus în cinste. Pe profet l-am condamnat.
Nebucatneţar cel falnic n-a fost şapte ani smerit,
precum Daniel, el singur dintre magi, i-a tâlcuit?
N-a fost Belşaţar dat morţii, netrăind povaţa-i blândă,
când o mână pe perete i-a scris tainica osândă?
Şi-acum oare Dumnezeul ce-osândeşte pe-mpăraţi
n-a văzut trecând profetul între şiruri de soldaţi?
Vai! De ce-am semnat o lege să înfrunt pe Dumnezei?
Ce-au voit, de ce mi-au smuls-o?... decât aur pentru ei!
Daniel le-a stat în cale. Şi-nălţându-mă ca zeu,
l-au zdrobit din întuneric pe profet cu pumnul meu!"
Şi deodată prin ferestre, peste-ntinderea ce doarme,
parcă vede oşti de îngeri coborând peste cazarme;
parcă vede o sclipire din a zării cale lungă,
o săgeată care zboară, care vine să-l străpungă...
Vai!... Se-ntoarce împăratul, încăperii dând ocol.
"Unde-i Daniel? Răspunde!" Cu privirile în gol,
el străbate săli de-a rândul în magnificul palat.
"Unde-i Daniel?" Şi-n lacrimi Dariu a îngenunchiat.
Vai, Stăpâne Preaînalte, care-n ceruri ai sălaş,
iartă-mă c-am dat la moarte cel mai devotat slujbaş!"
Astfel Dariu noaptea-ntreagă s-a zbătut fără alin,
din fereastră în fereastră, din suspin în alt suspin.
Dar când se-arată în zare prima geană de lumină,
El făcu să sune-n noapte, sub bătaia tălpii goale,
cele-o sută unsprezece trepte ale scării sale.
Şi-nsoţit de străji cu facle şi de cititori în zodii,
alergă cu vântu-n plete prin grădinile de rodii,
printre idolii de-aramă, printre templele măreţe,
printre corturi de cazarme, pe sub bolţi de fortăreţe,
tot mai iute, tot mai grabnic, până când, în zarea blândă,
iată...vede străji de noapte la cavernele de-osândă.
O poruncă şi ostaşii să prăvale se grăbesc
Lespedea pecetluită cu inelu-mpărătesc...
"Daniele!" strigă Dariu celui dat fără temei,
"Dumnezeul tău cel veşnic te-a putut scăpa de lei?"
"Veşnic să trăieşti, stăpâne! Leii tăi nu m-au ucis!
Dumnezeu a pus un înger care gura le-a închis!
Căci în inima mea Domnul n-a găsit nimica rău.
N-am pătat nici Tronul veşnic. N-am trădat nici tronul tău."
"Scoateţi-l!"dă ordin Dariu. O frânghie se desface.
Daniel, din groapa neagră, se arată plin de pace...
"Dau poruncă", strigă Dariu," ca în tot imperiul meu
să se ştie că în ceruri este-un singur Dumnezeu!
Idoli şi puteri sunt multe. Însă Domn e numai El!
O Putere, numai una, a salvat pe Daniel!"
*
Şi s-au scris în cărţi acestea. Şi-au trecut pe urmă anii...
Se-aruncară grecii-n lupte. S-au încolonat romanii.
Iar cândva, ca vechii sfetnici ai imperiului persan,
alte măşti, dar în acelaşi carnaval babilonean,
alţi fruntaşi, în sfat de noapte, căutau cum să abată
Omul cel mai sfânt din lume care a trăit vreodată.
"Ce vom face? Omu-acesta face semne şi minuni.
Dacă-L mai lăsăm, vom pierde frâu-ntregii naţiuni.
În zadar atâtea lanţuri minţi dibace Îi ţesură.
Ce putem găsi mai tare? Ce versete din Scriptură?"
"Voi nu ştiţi nimic" , răspunde cel mai mare dintre preoţi.
"E mai bine ca să moară unul singur pentru toţi!...
Şi-n puterea nopţii negre, sfatul hotărî viclean
ca să-L sfarme sub braţul dregătorului roman.
Iar curând, cu mâini legate, plin de pace şi supus,
între suliţi, înaintea lui Pilat, stătea Isus.
- Cu ce vină Îl aduceţi? – El s-a proclamat Mesia!
- Judecați-L voi. Aceasta nu priveşte-mpărăţia.
- S-a făcut pe Sine rege şi poporul ni-l dezbină!
- Nu aveţi nici o dovadă. Nu-I pot scrie nici o vină!
- Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Se învolbură coşmarul.
Cine apără un rege nu-i prieten cu Cezarul!
Se spălă pe mâini stăpânul, plin de silă şi înfrânt.
- Sunt nevinovat de stropii sângelui acestui sfânt!
Îl luăm asupra noastră! Ştim noi bine ce-am făcut!...
Şi, luând pe umeri crucea, a pornit Isus tăcut...
Iar în zorii cei de slavă... cu miresme de grădină,
când se înălţau în zare stoluri pale de lumină,
două umbre, două chipuri, pe sub norii aurii,
turburau tăcerea gravă de pe uliţe pustii.
Unul tinerel, mai sprinten, celălalt mai cu zăbavă...
Şi-ajungând de printre ziduri, peste-ntinderea jilavă,
Tot mai iute, tot mai grabnic, sus pe deal, pe drum de spini,
se opriră lângă piatra din grădina de măslini;
pe când inimile-n piepturi se zbăteau atât de tare,
frământate de aceeaşi omenească întrebare:
"O, Isuse,
Miel de jertfă, care vina noastră porţi,
Dumnezeul Tău cel veşnic Te-a putut scula din morţi?"
Da ! Intraţi voi soli ai vieţii şi priviţi mormântul gol,
giulgiul fără trup, chivotul de mister şi de simbol!
O, intraţi şi duceţi lumii darul primei mărturii:
că Isus e viu de-a pururi ca să fim de-a pururi vii!
Că Isus ne-a dat o haină de putere şi lumină.
Ca lui Daniel, profetul, dregătorul fără vină.
Şi că azi, ca şi-n vechime, Dumnezeu ne cere-oricui
să trăim curaţi ca oameni şi curaţi ca fii ai Lui!