April îşi scutura mătasea-i creponată.
Luceferi, sus pe boltă, frământători, vegheau.
În Ghetsemani o umbră ofta îngenuncheată
Şi picături de sânge din fruntea Lui cădeau...
Fusese prins... De Iscariotean trădat fusese...
În curte, la Caiafa, stătea acum legat.
Povara de păcate-ncepuse să-L apese -
El, iubitor de oameni, de oameni lepădat!
Mai marii de la Templu, cu uşa zăvorâtă,
Puneau pecetea Legii pe actul condamnării.
"Toiagul şi nuiaua" au transformat-o-n bâtă
Şi-au înecat dreptatea în apele turbării.
Chiar unii dintre cei ce-au cunoscut aleanul
Nenorociţii vremii scăpaţi de chin şi foc
Erau acuma gata s-apuce buzduganul
Unindu-se cu gloata l-al urii iarmaroc.
Pe buza aşteptării stăteau blesteme grele
Batjocuri mercenare şi lovituri de bici.
Bătrânii farisei cu trestii şi nuiele
Suflau irodiade pe nări de basilici.
Iar jos, la focul palid, chiar Petru se dezice
Deşi îi promisese credinţă ca de fier.
În ciurul încercării e gata să abdice
Cunună nu mai vrea, nici slavă şi nici cer.
Ci El rămase singur în faţă cu vrăjmaşul
Pe creasta jertfei sfinte încet, încet, urcând.
Îl aşteptau Pilat, piroanele, sutaşul,
Altarul pe Golgotă, durerile arzând...
*
Pilat, guvernatorul, în roba lui ca varul
Cu scumpe filacterii brodate purpuriu
Îl întrebă emfatic: "Ce este adevărul?
Eşti voievod? Eşti rege? Răspunde-mi!
Vreau să ştiu!..."
Piroanele ca trăznetul pătrund cu bocnet sec
În mâini şi în picioare, în oase şi tendoane.
Soldaţi călăi rânjind c-un rânjet amalec
Asmut pe trupul Său torturile romane...
O, Eli... Eli... Lama Sabactani...
Mi-e greu... tărie dă-mi să trec peste speluncă!
În hohote plâng duzii, măslinii şi platanii
Iar demonii zbârliţi în horă se aruncă...
Din inima Lui muşcă o suliţă păgână
Lumina, la izvor, îmbracă negru frac,
Încremeneşte cerul, azi ura e stăpână,
Pământul cade-n somn, un somn vâscos, buimac.
O lacrimă, mirată de-atâta lepădare,
De sus, din geana crucii, din ochii lui Isus
S-a slobozit uşoară şi-atotcuvântătoare
Şi-n conştiinţa moartă a zbirului s-a scurs.
Şi parcă în urechea sutaşului astut
Se bat nedumeriri pe chei dezacordate!
"De ce? Cu ce menire? Din care absolut
Veni acest profet cu vina lumii-n spate?
În ochii Lui curaţi stau două stele blânde
Şi două mari oceane de dragoste divină.
Privindu-le adâncul mă-ntreb uimit de unde
Atâta bunătate şi unde se termină?..."
Pe-al Golgotei altar slăbitul trup se stinge
Şi sângele iertării devine mărgărit,
Necruţătorul ceas o eră nouă ninge
Cu har dumnezeiesc, de Dumnezeu plătit!
*
Pământ, pământ, căzut în împietrire
Te-ntreabă Dumnezeu cu glasul Lui duios:
Ce-aş fi putut să-ţi dărui, ce faptă de iubire
Mai sfântă, mai sublimă, mai plină de frumos?
Te-nchină! Iată Omul! În El stă veşnicia
El, Calea, Adevărul şi Viaţa orişicui.
Pământule, învaţă, în El ţi-e temelia,
Tămâia jertfei tale oferă-i-o doar Lui.
În rând cu ucenicii, pe-a vieţii serpentină,
Opresc şi eu la cruce, pe drumul către cer.
Ridic privirea-n sus şi văd pe ea lumină
Şi-un snop de revelaţii şi-o boabă de mister.