Lumină de dumnezeire,
al tău smerit pribeag
m-ai renăscut spre nesfârşire
venindu-mi Tu, în prag.
M-ai adunat din depărtare,
oaia cea pierdută...
fost-am şi eu într-o pierzare,
dar, nu necunoscută.
Tu m-ai ştiut din timpuri mari,
aici...eu le-am uitat...
Tu Doamne, Tu, veşnic apari
să nu cad resemnat.
Dragostea Ta mi-a dat iubire
şi-am învăţat-o în timp...
zilnic aştept a Ta venire,
sufletu-mi să irig.
Când Te privesc printre lumini,
de Tine sunt aleasă...
mă simt crăiasă printre crini
a Ta, veşnic Mireasă.
Tu Dumnezeule Măreţ - taină de mistere,
pe cine cheamă al Tău Fiu
asculţi şi-i dai putere
să urce trepte-n Azuriu.
Acuma vin la Tine,
tot eu, din început...
să mă întroc de unde,
plecat spre neştiut
în zile sumbre şi senine,
ce mi le-ai dat şi m-au avut
doar ca să fiu iarăşi cu Tine...
de la sfârşit...la Început.
Tatălui nostru