Singurătate albă din negru infinit,
Să te strivesc în palmă, stingându-te tacit,
Să mă ajung din urmă, pe drum fără cărări
Uitarea îmi alungă ale vieţii mări.
Streaşină curată din al meu hotar,
Stă împodobită ca falnicul stejar;
E puntea mea de lacrimi, ea a curăţat
Viaţa plină-n patimi ce am îngropat.
Rosturi regăsite prin clipe ferecate
În neputinţe duse azi undeva departe,
Înmiresmat-au orele care mi-au vărsat
Cascadele saline ce le-am înstrăinat.
Azi, nu aşa departe, o lume rugineşte,
Din mine nu e parte când ea nu se sfinţeşte…
Înecată-n vină, această lume-n chin
Nu vrea a-şi recunoaşte iubirea ca un spin.
Dureri ce o străbat, iar eu mă uit cum moare…
Nu dureri o înving, ci bucurii avare!
Iar eu tot mai privesc cum lumea se scufundă,
În veselii de-o clipă ce veşnicul afundă.
copyright Cristinela Ghinescu_2007