Prin frământările nebune, ajuns să Te cunosc,
Nu sunt rele sau bune, zile fără rost…
Doar şirul clipocind prin clipe adunate
Pe pagini dintr-o lume închise într-o carte.
Am fost în sus spre cer şi mi-a văzut privirea
Lumina fără infinit, Cartea şi nemurirea
Acelor suflete aici, zbătându-se să-nvingă
Războiul mut al răului şi Viaţa să atingă.
Şi m-a chemat dor pribegit să-mi regăsesc menirea,
Ce o pierdusem între timp, la fel ca şi sfinţirea;
Dar M-ai chemat să îmi arăţi că sunt şi-am fost mereu,
Aceeaşi de Tine aleasă, scriind numele meu.
Ce bucurie şi ce pace inima a stăpânit,
Când m-am văzut prin multe nume că şi eu sunt sortit…
De-atunci în suflet am nădejde că ştiu unde ajung,
Îmi ştiu şi Casa şi Stăpânul, tânjindu-le prelung.
În miezul meu de om lumesc, auzit-am glasul,
Pe care mulţi nutresc să-l simtă doar când le vine ceasul…
Tu mi-ai vorbit în miezul meu şi M-ai atins pe trup
Cu adieri de vânt lumină şi pace de străfund.
Sunt cel ce scrie…însă Tu, îmi eşti a mea povaţă,
Şi-mi dai cuvintele şi gândul să nasc noua prefaţă:
Lucruri a lumilor ce vin, acum şi peste veacuri,
Să Te cunoască Cine eşti, sădindu-şi flori şi arbori.
Cine ce seamănă, culege…culege ce-a sădit,
Să nu aştepte nimenea să ia ce n-a plătit!
Tu drept ai fost şi eşti şi azi, Acelaşi tot mereu
Şi doar cei care plâns-au mult ajung la Dumnezeu.
Trecută prin durerea morţii din viaţa asta rece
Ai hotărât aşa să fie şi răul să se-nece.
În ceasul când simţeam că pier, mi-ai arătat ce-i sfânt…
Acuma tot ce văd eu ştiu, că este doar pământ.
copyright Cristinela Ghinescu_2007