Nilul Spumegat

A fost cu ani-n urmă când Israel era
Robit şi chinuit la egipteni muncea.
Iar Faraon văzând atunci pe Israel
Crescând în număr mare acolo în Gosen.

Dat-a el o poruncă pe tot ţinutul său!...
Întâiu-l cel născut poporului evreu
Să fie aruncat în Nilul spumegat;
Să moră toţi în ape din ordin ce am dat.

-Voi ape spumegate şi fără de durere
Luat-aţi voi atunci copiii cu plăcere;
Fiinţele plăpânde cu glasuri îngereşti
Cu feţele senine şi trupuri pământeşti.

Ioşebel era-n faţă la rându-l aşteptări
Ca să-şi aducă-n lume o fiinţă a dureri.
Ştiind că aici muri-va alături de cei mulţi
Din asprele porunci ei fost-au nimiciţi.

Şi iată-l că apare micuţul copilaş
În lumea aceasta rea urmărit de vrăjmaş;
Iar mama-ndurerată când îi priveşte faţa
Era de-o frumuseţe cum nu văzuse alta.

Ascuns a fost o vreme când moartea a venit...
Să aducă jale-n casă , la fiul cel iubit .
Dar nu avea vreo şansă să-l mai ţină ascuns
Şi-aduce un sicriaş, cu smoală bine uns.

Îl aşează în el, micuţul ei odor
Îl pune apoi pe apă urmărindu-l cu dor;
Ce se va întâmpla cu fiinţa ce-a plăpândă?
Cine o să-l găsească? Sora-i stătea la pândă...
*
Pe drumul către apă se-aud venind caleşti,
E tânăra Prinţesă cu slugi împărăteşti.
Se-apropie de apa Nilului spumegat...
Un nechezat de cai şi-un tropot spintecat.

Sunet de clopoţel cu voci fermecătoare
Cântând, râzând acol’ mulţimea de fecioare.
Căci fost-au împreună cu fiica de-mpărat
Şi se îngrijau de ea oriunde pe regat.

Prinţesa vede-n papuri în stuful înteţit;
Un sicriaş plutind frumos era-mpletit
Aduceţi-l la mine, poruncă dă îndată,
Şi-ndată deschizându-l, un copil i se-ncruntă.

Parcă îi spune-atunci cuprins de frica morţii
Şi-n plânsetul strident ce aducea mila sorţii!
Prinţesa atunci grăieşte! Moise vei fi numit -
Că scos ai fost din apa în care te-am găsit.

Moise ajunse mare, crescut-a la regat,
La curtea-mpărătească fusese educat....
Era frumos la chip şi înţelept în toate,
El când spunea o vorbă, o dovedea prin fapte.

În inima de Prinţ, se naşte-un tainic dor,
Să vadă suferinţa propriului său popor.
Un sclav evreu era bătut de-un egiptean,
Iar Moise în durere-l omoară pe păgân.
*
În Madian el fuge, prin pustia cea misteră
Cu scorpii şi cu şerpi, ca ce-i intra-ţi să piară.
Dar Dumnezeul veşnic veghează în orice loc
Şi-n planul lui de lucru îl scoate chiar din foc .

Deşert cu vânt şi nori din praful de pământ
Cum ai gândit tu oare să schimbi planul cel sfânt?
Uitat-ai că fiinţa de pământean ce aleargă
Este păzită într-una de Dumnezeu din slavă.

Ajunse-n Madian poposind la fântână
Ca să se răcorească după vânt şi furtună.
Plin de nisip şi praf străbătând obosit,
Fost-a el însetat, de soare dogorât.

Apoi urcă pe munte, un rug aprins e-n zare,
O voce se aude acolo cu putere!
Scoateţi încălţămintea căci locul este sfânt,
Ascultă ce-ţi vorbesc, căci eu sunt Cel Preasfânt.

Cuprins Moise de frică acolo sus pe munte
El asculta cu grijă a Tatălui Cuvinte
O spune-mi cine eşti? Şi care-i al Tău nume?
Eu Sunt Acel Ce Sunt, aşa Tatăl îi spune.

Din stânci în stânci coboară, în suflet cu un gând
Iar fiinţa lui schimbată la planul celui sfânt;
Ascultând el porunca se duce în Egipt,
Şi-ncepe să lucreze, cum Tatăl i-a vorbit.

Intră la Împărat, şi-l ia pe Aron cu sine
Lasă poporul meu să plece să se-nchine
Dar Faraon atuncea s-a împietrit mai tare,
Peste al meu regat, eu sunt cel mai mare.
*
Îndată iată vine urgia ce desprinde...
Pe-ntâiul cel născut, blestemul dinainte;
Ce jale, ce durere , cuprinse tot Egiptul
Căci Dumnezeu din ceruri, adus-a jos verdictul.

O vai de tine ţară şi de-al tău domnitor
Lucrat-ai nebuneşte fără de Salvator!
Moartea cuprinde Ţara, poporu-îndoliat
Luaţi voi tot ce-aveţi ieşiţi de pe regat..
*
Vuiete mari de ape se auzea înainte!
Israel `nainta spre ele atunci grăbite.
Iar Faraon strigă cu mintea lui nebună,
Aduceţi-mi armura să-i prindem noi din urmă

Coloane-ntregi porniră în sunet de trompete
Cu caleştile pline de suliţe otrăvite;
În tropote de cai ce spintecau văzduhul
Cu soldaţii înarmaţi care veneau ca vântul.
*
O gloată speriată pe malul unei ape!
Strigau atunci la Moise; Cine o să ne scape?
Se tulbură văzduhul, şi nori se adună,
Un stâlp de foc Stăpânul în faţa lor îndrumă.

Atunci Moise întinde toiagul înspre mare
Stăpânul mână vântul , să-nceapă o lucrare;
Şi doi pereţi de ape din mare se ridică
Un drum uscat apare la a Tatălui poruncă.

Ajuns-a Israel pe malul celălalt
Atunci stâlpul de foc de jos s-a ridicat
Faraon dă poruncă; Intraţi pe urma lor
Dar apa l-a-nghiţit acol’ pe-acel popor

Iar pe Israel Tatăl i-a purtat prin pustie
Căci au cârtit mereu, plini de idolatrie;
S-a dus o generaţie trecută în mormânt
Iar cei ce au cârtit au intrat în pământ.

Dar Tatăl ce promite, duce la împlinire
Iată-l pe Moise acum, putea doar să admire
Pe malul unui râu după o lungă luptă
Tatăl l-a răsplătit şi-a dispărut în umbră.

Mai mare decât Moise şi decât toţi profeţii
Avem cu noi pe Domnul, El înviat-a morţii;
Îl văd eu atârnat pe lemnul de durere
El moare să ne-aducă şi nouă o-nviere.

Decembrie 2002