Arşiţa
Era o zi de vară, când soarele aprins,
Cu razele-i fierbinţi, pământul l-a încins,
Şi tot ce e pe câmp privea strigând la cer
Stăpâne, te rugăm, mai lasă-ne un semn
Căci moartea ne aşteaptă, de nu ne dai Tu apă!
Aşa striga natura cu vocea-i minunată.
Şi Dumnezeu din nou, le mai udă o dată
Să-mprospăteze viaţa, în lumea Lui creată.
Iar cînd stăpânul udă întregul univers
Pămîntul I se-nchină, la Cel ce le-a dat mers
Şi florile-şi arată splendoarea minunată
Cum va fi Doamne în ceruri, în ţara Ta bogată?
Acolo unde viaţa nu e-ncadrată în spaţiu
Nici timpul nu presează cu ale lui compasuri
Acolo-i veşnicia şi este-un infinit
Căci Dumnezeu tronează acol’ de la-nceput.
Iar jos aicea Doamne, în semn de mulţumire
De apa ce ai dat-o să ude pe câmpie
Să aducă la viaţă ce Doamne Tu ai creat
Natura Îţi mulţumeşte de apa ce le-ai dat.
Pomii îşi apleacă creanga în semn de mulţumire
Frunzele-şi dă culoarea de viaţă ce e-n ele
Iar păsările-Ţi cântă întruna tot mereu
Te recunosc Stăpâne că Tu eşti Dumnezeu
Dar mai presus de totul ce Tată ai creat
După înfăţişare şi chip de împărat!
Din tot ce ai creat aicea pe pământ
Numai omul, Stăpâne, a uitat de Cel Sfânt.
El a uitat de slava în care Tu l-ai pus
Şi de puterea, Doamne, cu care Tu l-ai uns.
El a lăsat fiinţa de cel rău copleşită
Şi-n loc de mulţumire oţet atunci să-Ţi ducă.
Cu preţul Tău de sânge, Isuse l-ai salvat
L-ai dus la cruce, Doamne, unde Tu l-ai spălat
În sângele Tău sfânt, sânge nevinovat,
Care-a curs acolo, să poată fi iertat.
O, Doamne, ce iubire, unde a fost scris de ea
Căci nicăieri, o, Doamne, nu s-a-ntâmplat aşa.
Ca cineva să moară pentru a da viaţă
La toţi care doresc să stea cu El la masă.
De vrei în veşnicie să fii şi tu cu Domnul ,
Nu sta nepăsător, ascultă-l tu în totul.
Alungă nepăsarea din fiinţa ta creştină;
Şi-ncearcă să gândeşti ca floarea din grădină.
Când Domnul ne adapă cu apa lui cerească,
Facem şi noi la fel ca frunza de pe creangă?
Se vede-n noi viaţă, care-i din Dumnezeu?
Ori stăm în adormire şi murmurăm mereu?
Uitat-am noi că Domnul de ani şi ani mereu
Lucrează pe pământ doar prin poporul său?
Făcut-am legământul aicea noi cu Domnul?
Oare se mişcă templul? Când ne rugăm în Duhul.
Sau stăm în nepăsare de tot ce se petrece;
şi-n loc să-i mulţumim îl punem noi pe cruce.
Căci am uitat lucrarea ce Domnul a-nceput,
şi ne-a lăsat s-o ducem aici până la sfârşit.
Dar noi am nevegheat şi-am lunecat în jos,
Ne-mpedicăm în vorbe ce nu sunt de folos.
şi am uitat că Domnul e-n pragul reveniri
Ca să-şi ducă acasă, rodul ostenelii.
Dar dacă azi poporul la fel ca şi natura,
Priveşte înspre ceruri O, nu îl lepăda.
Coboară azi O Doamne, şi mai fă o trezire
Ca să putem fi gata pentru a Ta venire.
Atunci noi vom pleca cântndu-ţi osanale
şi vom intra pe poarta cetăţi sfinte a Tale;
În locul nemuriri şi lumea ce-a eternă
Acol’ dorim să ajungem în patria divină .
August 28 2002 gl