Intr-o zi, intr-o padure,
In oricare timp si loc,
Intre flori, lastari si mure,
Printre mici lumini obscure,
S-a nascut un straniu joc.
O fiinta omeneasca
Printre creaturi statea;
Si-ncepea ca sa se nasca,
Sa dezvolte si sa creasca
Jocul straniu ce zicea:
"Tu esti om", zise ariciul,
"Spune dar, te simti iubit
De Acel ce are biciul,
De Cel ce omoara viciul?
Omule, esti multumit?"
"Sa fiu multumit eu oare
Cand eu singur ma ajut?!
Cine-mi da mie mancare
Si multe averi sub soare?
E vre-un Dumnezeu? Ascult!"
"Bine, dar puterea ta,
Sanatatea si vointa,
Dumnezeu le-a pus asa
Ca sa poti inainta
Pana vei avea credinta!"
"Ce credinta? Ia mai taci!
Ce bati campii, biet arici?
Doar in mintea ta, tu zaci
Printre ingeri, printre draci;
Eu nimic nu cred de-aici!
"Ba sa crezi", raspunse cioara
Croncanind dintr-un copac.
"Va veni odata seara,
Cel de sus porni-va moara
Macinand tot ce-ai in sac!"
"Care sac? Eu n-am pacat,
Eu sunt omul cel mai sfant!
Sunt ca orice om bogat
Ce singur s-a ridicat.
Chiar fac bine cand si cand"
"L-ai primit tu pe Pastor
Cel venit la tine jos?"
Spuse bufnita usor,
Varandu-se bine-n nor.
"L-ai primit tu pe Cristos?"
"Ce Cristos? Eu n-am nevoie!
Sa-L primeasca cine-o vrea!
N-a fost nici Cristos, nici Noe...
Doar ce vad si a mea voie,
Iata dar, credinta mea!"
"Cum vorbesti omule-asa?"
Raspunse si veverita.
"Dumnezeu te-a pus in sa,
Viata ta e-n mana Sa,
Iar Isus Cristos e vita"
"Ia taceti voi dobitoace,
N-aveti minte nici un gram!
Ce-mi varati fiori de ace?
Atunci cand traiesc in pace,
Ce credinta vreti sa am?!
Toate-acestea, toate-s basme,
Nu-i nimic adevarat!
Sunt inchipuiri, fantasme!
Anii-au emanat miasme;
Eu nu ma las inselat!"
Suparat, pleca din loc
Omu-acesta, un oricine,
Urmarit cu ochi de foc
De-animale, ce in bloc,
Adunatu-s-au ciorchine.
Sparse-ntr-un tarziu tacerea
Ghemotocul de arici:
"Acest om, e-amar ca fierea,
Nu vede venind durerea
Si sa ia masuri de-aici!"
"Eu cand zbor in largul zarii
Hrana cautand cu zor,
Pe Stapan nu-L dau uitarii
Chiar din clipele plecarii!"
Croncani cioara din zbor.
"Cand in jur e numai smoala,
Peste tot devin stapana!"
Spuse bufnita, domoala.
"Imi iau hrana ca din oala,
Caci deschide Domnul mana!"
Veverita, visatoare,
De sfiala, zise greu:
"Atunci cand mi-e sete tare,
Ma indrept catre izvoare
Multumind lui Dumnezeu."
Dupa ce-au vorbit acestea,
Au plecat usor, agale,
Risipind mahnite vestea
-Cum s-a incheiat povestea-
Printre bietele-animale.
Si vorbeau cu jale-n glas
Despre omul razvratit,
Ce se-ndreapta pas cu pas
Catre vesnicul popas,
Spre locul de chinuit.
Povesteau cu groaza mare
Cum acest om sfidator,
Calca totul in picioare
Si iubire si-ndurare
Si credinta in Pastor.
El, fiinta omeneasca,
Omul care-a fost facut
Pentru patria cereasca,
Nu vrea iar ca sa se nasca
Si s-o ia de la-nceput.
El nu vrea sa-L recunoasca
Pe Isus, trimis de sus,
Ce-a venit sa-l mantuiasca,
Ca pe-un mielusel sa-l pasca
Pe pajisti fara apus.
El nu vrea sa ia iubirea
Izvorata din Calvar,
Care-aduce nemurirea,
Impacarea, izbavirea,
Care e trimisa-n dar.
Acest om ce crede-n el,
Necrezand in ce-i mai bun,
S-a indepartat de tel
Si doar sangele de Miel
Il aduce la Stapan.
Astfel se sfarsi-n padure
Acest straniu, tainic joc.
Printre flori, lastari si mure
Vantu-a reusit sa fure
Glas de om si dobitoc.
Dar acesta-i jocul vietii,
Chiar cand viata e banala.
Cine are voalul cetii,
Sa-asculte glasul povetii,
O povata...animala.
Sa priveasca cu credinta;
De iubiri sa fie ros
Si, in orisice privinta
Va avea doar biruinta
Prin iubirea lui Cristos!