"Mi-aduc aminte, o mi-aduc aminte
De tineretea ta, cand ma urmai
cu lacrimi si fior, fara cuvinte,
si gata viata insasi sa Mi-o dai...
M-ai fi urmat, departe sau aproape,
intr-un manos sau fara apa loc...
M-ai fi urmat, de-as fi cerut pe ape...
M-ai fi urmat, de-as fi cerut, si-n foc...
Intr-un pamant uscat si fara apa,
ti-eram Izvor si Hrana si Umbrar...
Eram Eu Insumi Cel ce te adapa
si indeajuns ti-era cerescul har...
Si nu doreai nici hrana si nici haina,
nici casa, nici averi, nimic prea mult.
Pe-atunci, a propasirii tale haina
era sa fii cu Mine ne-ntrerupt.
Suprema bucurie-rugaciunea,
cantarea-n umbra sfintei partasii.
Zadarnic te cheme afara Lumea.
Erai zdrobit de mila ei.
Mai stii...?
In camaruta-nchisa pentru Lume,
in care stam de vorba fara grai,
te dezmierdam cu negraite nume,
iar tu...fara cuvint Ma adorai...
Dorinta Mea ti-era suprema lege.
Ce fericire-n implinirea Sa!
Erai copilul Meu.
Eu-Domn si Rege.
Desavarsita-a fost umblarea ta!
Aveai atata-ncredere in Mine,
tasnita din iubirea ta dintai!
Cum as putea sa nu-Mi aduc aminte,
cand azi, cu Mine-asa putin ramai!
Azi ai pierdut si golu-acela mare
ce decupa in tine chipul Meu
si te-ai pornit la marea cautare...
Te-ai saturat sa fii inalt mereu,
Te-ai saturat de binecuvantare.
Ti-e dor sa cazi, sa cauti in zadar
Ti-e dor sa-nalti din cand in cand altare,
sa arzi spre altii, insuti, pe altar.
Dar nu ti-e dor de slavile divine
in care-ai fost in totul implinit...?
Nu-ti este dor, cum Mie Mi-e de tine?
De-ai sti cat Har ai inca de primit...! "
***
Asa-mi vorbi Isus prin Ieremia,
tinand in mana ramul de migdal
si cand si-a sters o lacrima, mania
s-a ridicat in mine ca un val:
Cum am putut s-ajung atat de rece?
Cum am putut sa nu Il mai ador?
O, Doamne, pe alaturi nu mai trece!
Mi-a fost de Tine-atat...atat de dor!