"Eu am sădit,Apolo a udat,dar Dumnezeu a făcut să crească"(1Cor.3:6)
E tot mai grea pe umerii amiezii
Lumina-n falduri albe,de hlamidă;
Spre cer dă ochii verzi să şi-i deschidă
Grâul scăpat de mantia zăpezii.
Cel care-a semănat fără odihnă
Şi cu-o speranţă care nu se pierde,
Îşi umple acum inima de verde
Şi-şi savurează răsplătirea-n tihnă.
El a pus bob în cuibul cald,sub glie,
Căci rostul lui era însămânţarea
Şi-a aşteptat minunea,germinarea,
O taină izvorând din veşnicie.
De-acuma el şi-a domolit elanul
Căci sarcinile au fost împlinite,
Şi ridicând spre Domnul mâini trudite,
În rugă Îi încredinţează lanul.
***
Suntem chemaţi să pregătim "pământul"
În inimi aducând plugul iubirii,
Apoi în brazdele desţelenirii
Să semănăm,bob lângă bob,Cuvântul.
Să îl udăm cu toată-nsufleţirea,
Şi-apoi,în rugăciune-nflăcărată,
Să cerem la cerescul nostru Tată
Să dea El creşterea şi-apoi rodirea.
***
E tot mai grea pe umerii amiezii
Lumina generoasă,aurie;
Din lanul copt se-nalţă-o ciocârlie
Împrăştiindu-şi prin văzduh diezii.
Amin
Vulcan,05.03.2008