Oprelişti în lumină se căutau spre mine
iar eu, doar o fântână cu apa cea mai lină!
Am alergat în seri, să prind acea Lumină,
aceeaşi care este zestrea mea Divină!
O licărire-n spate, îmi dă de ştire scurt
că este iar aici, mocnind spre mine mut;
m-atinge cu mistere ce n-am să le opresc,
deşi în gând la mine ele se ciopârţesc.
În ce dilemă am ajuns...sunt oare cel ce scrie?
Pe foi cuprinse de păcat, îngerul meu reînvie...
Mi-ar fi uşor să merg la fel...acelaşi mers de-o viaţă,
însă finalul în alt gen naşte aşa prefaţă.
Între furtuni ascult păşind pe urma lui din timp cernut,
mica dovadă despre totul într-un nimic ce am avut...
absurdităţi şi nevralgii ne onorează cu prezenţe
la mese tot mai fistichii date de prinţi şi de prinţese;
atunci, la geamul meu apar şi să cuprind toată povestea!
Dar viaţa îmbrăcată-n var îi şterge toată frumuseţea!
Lumina mea e tot mai mare, văzută iar de nimenea
spre cea fereastră zâmbitoare ... tristeţea-mi triumfa.
Cu apele mă îmbrăcară să uit de lumea mea terestră,
să fiu celestă şi-abisală şi să înalţ Ziua în Seară...
din voioşia-mi nemiloasă alunecată-n ochi ascuns
se nasc vocale ţipătoare care râzând emană plâns;
Am părăsit clădirea albă, unde coloane se-mpleteau
să-mi lumineze fericirea pe care poate n-o doream...
O părăsesc, o las în urmă, ea nu va fi iarăşi a mea
şi chiar în nori ascunşi în zâmbet, simţeam cum suspina.
Timpul, odată glorios, se cerne azi lenos
piese şi relicve ascunse şi murinde;
sub palma lor de ceară din lumea mea ovală,
oameni pe care-i înţeleg îmi spun cuvinte neînţelese,
mă urmăresc şi mă umbresc lacrimile şterse.
Şi-acum, când totul se coboară, visam că pot să-mi sting
căldura mea zburând afară peste o epocă stelară,
iar mie, tot mai frig...
o slăbiciune radiată se ascunde-n dosnice idei
şi conturată resemnată în a mea carte despre ei;
a fost povestea mea o vrajă, sau un fundal firesc de legi?...
Şi poate iarăşi niciodată, ce semeni, nu culegi...
un adevăr ascunde-o dramă, sau drama este Adevăr,
iubit de-acei care aclamă lozinca Binelui sub Rău!
Renaşte adevărul, când tu îl laşi să crească...
să vrei să îşi pui pasul pe treapta altei scări,
poate mai sinuoasă, deşi tot mai semeaţă
urmând să te înalţe mai sus de o să speri...
rămas cu bine acum, un adevăr tot doare,
deşi te întristează întru a te salva!
Să nu ne mai negăm când adevărul moare, deşi...
doar pentru aceia ce vor a-l ignora!
Între un Rău şi Bine mă zbat să dobândesc
înţelepciunea sacră să mă limpezesc;
atunci când lângă Foc cauţi o Apă rece,
la fel peste un Rău, Binele va trece...