Să-nvăţ uitând să număr zilele ce trec,
Inima s-opresc din ploi, atunci când sec
Lângă o fiinţă la care-aş vrea să stau
În inimă şi suflet, să dau şi nu să iau!
Să-nvăţ să uit să scriu ce aş citi mereu
Să scriu ce aş vorbi despre Dumnezeu,
O piatră de suflare mi-ar fi un vânt nebun
Pe care l-aş închide într-un vechi album.
Să-nvăţ să nu mai lupt atunci când nu-i uşor
Să mă eliberez prin boală şi să zbor,
Unde o ploaie rece m-aşteaptă trâmbiţat
Să mă trezească sumbru din visul de păcat.
Să-nvăţ să simt când doare o faptă virtuoasă
O Dunăre sărată, răsplată tenebroasă,
Pe lacrima ce curge din trup neîmpăcat...
Eu nu pot să mă iert, mai mult de am iertat.
Să-nvăţ să văd o lume care nu mă vede
Şi să percep un lanţ în câmpul cel mai verde,
O piedică de viaţă oprindu-mă din mers
Răpeşte tinereţea, dar străluceşte-n vers...
Să-nvăţ să mă ascult când alţii îmi vorbesc
S-aud ce îmi ascund atunci când îmi şoptesc
Lângă un pian şi-o lumânare aprinsă
Îmi cânt durerea arsă şi nicicând nestinsă.
Să-nvăţ să te ascult, când taci tot mai mereu
Ar fi dorinţa ta, dar n-ar fi felul meu,
Cum soarele străbate pe faţa ta zâmbind
Aşa aş vrea să-ţi fiu, tăcerea risipind.
Să-nvăţ să te iubesc când te retragi sfios
Să-nvăţ să nu se nască orgoliul păcătos,
Însă iubirea-ţi curge prin trupul adormit...
De ce noi am opri-o dintr-un bun sfârşit?...