Când iarba e prea mare pe cărare
Firele ei mă învinovăţesc,
Mă-apasă vinovata neumblare
Căci trebuia ca râvna din picioare
De multă vreme să o înnoiesc.
Mă-acuză greu calea nestrăbătută
Să duc lumina Ta printre străini
Deşi,când eu eram oaia pierdută,
Pe-aceeaşi cale,pe atunci bătută,
Mă căutai,Isuse,printre spini.
Când glasul mi-e doar şoaptă sugrumată
Lipsit de rezonanţă,de ecou,
Şi n-am mărturisirea-nflăcărată,
Mi-e tot mai grea tăcerea vinovată
Strivită ca-ntre ziduri de cavou.
Mă-acuză lipsa de reverberaţii,
Lipsa de tunet din mesajul meu,
Ştiind că glasul Tău,prin constelaţii
Se înălţa,cerând la tatăl graţii
Pentru pierduţi aşa cum eram eu.
La toate capetele de-acuzare
Mă recunosc,Isuse,vinovat,
Dar apelez din nou la îndurare
Căci ştiu că bunătatea Ta e mare,
Iar eu am hotărâri noi de luat.
Amplifică-mi Tu în tărie glasul
Lăsându-mi nerostirea în trecut,
Cu neodihnă însoţeşte-mi pasul
Să nu-mi găsesc nici tihna nici popasul
Când sunt atâtea lucruri de făcut.
Umple-mă,Doamne,de însufleţire
Ca mesager al haruluzi divin,
Şi pas şi glas,umblare şi rostire
Să Ţi le-nchin cu zel,cu dăruire
Şi vie gratitudine,amin.
Vulcan,26.03.2008