Mi-e dor de ceea ce a fost demult:
Într-o căsuţă mică, dintre lunci,
Pe care o iubeam atât de mult,
Şi-n care se-adunau creştinii de atunci
Mergeam cu orele, pe jos, spre adunare
Dar drumul nostru scurt ni se părea –
Când ne gândeam la dulcea închinare
După care inima tânjea!
Eram puţini...câţiva copii...predicatorul,
Doar doi – trei fraţi, şi câteva surori –
Dar, ne unea pe toţi Mântuitorul
Ce ne-a călăuzit de-atâtea ori!
N-aveam nici pian frumos, nici dirijor,
Şi nici solişti vestiţi noi nu aveam –
Însă...în adunare, toţi cântam în cor
Cântări, ce pe de rost le învăţam
Şi, când stăteam să ne rugăm cu toţi,
Genunchii pe podeaua rece îi ţineam
Strigam spre cer pentru bunici, nepoţi –
Cu lacrimi mântuirea lor ceream.
Ne bucuram toţi împreună, dacă
Vreunul dintre noi se bucura
Şi nu lăsam ca timpu-n van să treacă
Atunci când unul măcar suferea
Iar Biblie nu avea fiecare,
Doar unul, doi, şi toţi citeam din ea
Şi-atât de fericit era acela care,
Pe de rost versete învăţa!
Astăzi, amintirea n-are nici un rost...
Dar, îmi lipseşte părtăşia de atunci!
Şi ’mi-este dor de tot ceea ce-a fost,
Într-o căsuţa mică, dintre lunci.
Tatiana Tarlev,
7 mai 2008