E o tăcere moartă-n adunare,
Fraţi se cumpără prin dezbinare,
Se întâlnesc în una, şi apoi în două
Că e mai bine să se strângă-n alta nouă.
Ca un popor nomad, umblă din Casă-n Casă,
Fără ca din nelegiuire să iasă,
Cu o umbră lungă căzută peste gene,
Şchiopătează-n credinţă cu aceleaşi pene.
Biserici întregi nu mai privesc, astăzi, la Mântuitorul,
Se sparg ca şi cum le-ai lovi cu piciorul,
Între fraţi se scuipă ură cu foc,
Nu le mai este drag să se adune la un loc.
Poruncile, date de Tatăl, de ei sunt străine,
Trăiesc după propriile reguli, că le e mai bine,
Cu suflete reci, pline de mucegai
Au uitat calea care duce înspre Rai.
În Cuvântul Sfânt nu se mai sapă,
Şi ce există, în prăpastia uitării se-ngroapă,
Predica se scurtează că-i prea lungă,
Maxim o oră, că-i destul timp cât s-ajungă.
Amestecată dragostea cu ura, în ei, e întreagă
Şi al lor suflet nu ştie ce să mai înţeleagă,
Acum e plin de răbdare, gata să dea iertare,
În clipa următoare, vrea sete de răzbunare.
Se adună încet, încet otrava de specialitate
Şi sufletul lor e a lui Satan pe jumătate,
Între Dumnezeu şi Mamon, între aceste două gânduri,
Lipsiţi de speranţă, ei se-ngroapă între scânduri.
La ce folos că se ridică alte lăcaşuri, cu cheltuială
Când pe fraţi îi fură gândul şi inima le este goală?
La ce ajută reguli noi şi atâta disciplină
Dacă nu-s poveţe care să ducă la lumină?
Nu vrem o Biserică ce se răsuceşte răsculată
În care Dumnezeu nu se mai arată,
Căci ce rost are părtăşia, dacă pentru El nu poţi să dai,
Ce rost are cântarea, ştiind că Veşnicia nu poţi s-o ai?!
Priveşte Doamne la Biserica ta cea ruptă
Şi prin Duhul Tău cel Sfânt fă să fie cusută,
Adună-i la un loc, în numele Tău, cu bucurie,
Fă-i să se dăruiască, pe de-a-ntregul, numai Ţie!