Când cei apropiaţi m-au dat uitării
Iar fraţii mei cu ură m-au lovit,
Eu am căzut în groapa disperării
Uitând de felu-n care m-ai iubit...
Mă uităm atunci numai la mine
La sânge-mi, care din răni curgea –
Şi nu credeam că da, va fi mai bine,
Şi nu ştiam că da, şi Tu plângeai
Mâna-mi de humă o-ntindeam în van
Stingând în haos lacrima-mi fierbinte
Şi mă simţeam un biet copil, orfan
Uitând că ai promis să-mi fii Părinte.
Uitarea mea n-o poate şterge nimeni
Decât...doar Unul, cel ce m-a salvat.
Mi-a zis: „Eşti fiica mea, cu Mine semeni,
Şi deci să ştii...nu te-am uitat"!
Tania Tarlev,
1 august 2008