Lepădarea de sine
În mintea mea cândva a luoat fiinţă,
Un dor de Ţara sfântă ca un vis,
Şi-am auzit că doar prin pocăinţă,
Se poate-ajunge-acolo-n Paradis.
Am început să caut cu disperare,
Să ştiu ce am în viaţă de făcut,
Şi am pornit cu râvnă pe-o cărare,
Ce alţii mi-au făcut-o cunoscut.
Nu ştiu câţi paşi făcut-am înainte,
Ca zmuls parcă din rândul celor morţi,
Cu un elan şi-o dragoste fierbinte,
Dar m-am izbit de stâlpul unei ,,Porţi”
M-am prăbuşit din nou acolo-n tină,
Şi-n gând m-am întrebat, unde-am greşit?
Dar dintr-o rază sfântă de lumină,
O voce minunată mi-a vorbit:
Tu vrei să fugi de ,,Iadul” suferinţei,
Spre ,,Raiul” pregătit de Dumnezeu,
Porţi chiar o cruce semn al pocăinţei,
Dar nu te-ai lepădat de ,, Eul tău.”
Pe ,,Poarta strâmtă” ce î-ţi stă în faţă,
Cu ,,Eul tău” nicicând nu vei intra,
Şi dacă vrei să ai eterna viaţă,
Încearcă chiar acum al lepăda.
Căci dincolo de poartă e cărarrea,
Foarte îngustă, plină de-ncercări,
Şi ,,Eul tău” nu ştie ce-i răbdarea,
În faţa unei crunte răzbunări.
Va trebui să-nduri necaz, ruşine,
Păşind pe-a umilinţelor poteci,
Cu ,,Eul tău” ne-nduplecat creştine,
Pe ,,Poarta strâmtă” sigur n-ai să treci!
Am înţeles că nu e altă cale,
Prin care pot să fiu şi eu salvat,
Şi-ngenunchind smerit acolo-n vale,
De ,,Eul meu cel vechi” m-am lepădat.
A fost o zi, o clipă minunată,
Când eu un biet sărman necunoscut,
Fără bagajul greu de altădată,
Pe ,,Poarta-aceea strâmtă” am trecut.
Ca un viteaz pornit spre biruinţă,
Sub Voia unui Rege sfânt supus,
Mi-am luat pe umăr Crucea cu credinţă,
Şi merg spre Cer alături de Isus.
Septembrie 2008 Ilie Belciu