Spicele generatiei mele cer a fi stranse.
Cu fruntea plecata-n pamant
Sunt grele cu rod si-asteapta
Sa fie adunate in snopi.
Stranse in hambar,
Alese de pleava.
Spicele generatiei mele striga
Dupa lucratori sa le culeaga
Sunt peste tot in jurul meu
Dar eu trec printre ele,
Le calc uneori in picioare,
Nu ma uit la spicul plin cu grau
Ci vad in ele doar paie.
Doar varfuri ce ma zgaraie,
Si uneori ma taie,
Doar spice goale,
Rupte de vanturi si ploi,
Culcate-n tarana.
Daca m-as apleca
As vedea rodul din spic,
Si nu as mai face atata risipa
Lasand graul sa se piarda
Odata cu arderea neghinei.
Spicele generatiei mele
Ma asteapta pe mine
Sa ma aplec
Si chiar sa-ngenunchez
Sa le strang in snopi
Sa le aduc in hambarul Stapanului.
Privesc in jur, multimea spicelor
Timpul e tarziu, vara-i pe sfarsite,
Ceva in mine imi spune ca adunatul lor
Nu e alegere, nu e o toana
Sau cand am dispozitie.
Este o obligatie
Este chemarea cea mai ‘nalta
Ce omul poate auzi.
E inima Stapanului ce plange
Dupa fiecare bob din spic,
Este dorinta cea mai sacra
Sa-si vada graul in hambar.
Pentru-al avea,
El a trimis pe Fiul Sau intai
Sa-l semene, sa-l creasca
Iar cand e copt sa-l taie.
Cu pretul vietii Lui sa-l secere.
Oh, de-as avea bataile Lui
In inima mea
Si lacrimile Lui in ochii mei
De-as secera cu secera Lui
Sa plang pentru fiecare spic cazut
Sa aleg cu mana Lui
Graul trantit la pamant
Din spicele generatiei mele.
© Sabina Rosca