Cu fata innegrita de cruntul sau pacat,
Cu inima manjita de sange nevinovat,
Cu viata sfasiata si sufletul zdrobit,
Statea cazut in drum un suflet istovit.
Umbre demonice cu funii il legau.
Desi neauzite, cu zgomot hohoteau.
Il ferecau cu lanturi de otel si fier,
Iar altii il trageau incet catre infern.
Omul statea nepasator la tot ce se-ntampla.
De nemuritorul suflet nici nu-i pasa.
Se simtea bolnav si atat de istovit,
Lovit in suflet greu, de duhuri chinuit.
Pe langa el treceau grabiti
Multimi de preoti si leviti.
Unii milosi se-opreau si incercau s-ajute,
Dar el era prea obosit si lenes sa asculte.
Ceva s-a intamplat, asa, deodata:
Ca din senin a inceput inima sa-i bata.
Trecea incet un Om pe drum,
Iar umbrele salbatice s-au prefacut in scrum.
Privirea lui de patimi si pacate plina
A intalnit privirea aceea blanda si senina.
Calatorul doar o clipa s-a oprit
Si-n sufletul bolnav o luminita a sclipit.
"Ce se intampla?" o voce interioara intreba.
"Eu nu ma las de viata si de credinta mea".
"Ce vrei, sarmane? De ce privesti prin mine?
De unde simt acuma regrete si rusine?"
"De ce iti pasa tie ca eu sunt pacatos?
Te du acuma iute pe drumul tau spinos!"
Drumetul doar privea, stand in tacere,
Dar ochii Lui cei blanzi vorbeau plini de durere.
S-a indepartat incet de omul cel pierdut
Si-o mare sfasiere in suflet a avut.
Trecu apoi o zi sau...doua poate.
Omul pacatos umbla singur prin noapte.
In noapte se auzeau soapte de minciuni si hotie.
Iar oamenii razand, erau in agonie.
Ei chefuiau nepasatori in timp ce lanturi reci
Le tara nemuritorul suflet spre locul cel de veci.
Dar cine are timp la suflet sa gandeasca?
Sau cine vrea spre Domnul sa priveasca?
Undeva , in noapte, se-aude o strigare:
"Eu va aduc in dar iubire si iertare!"
Vocea razbate cerul si sufletul loveste.
Omul cazut in patimi din vise se trezeste.
Speriat, spre cerul noptii isi ridica privirea...
Cade apoi ca mort zarind pe-o cruce sus...Iubirea.
Iubirea-i rastignita si totusi inca iarta!
Pacatul urla salbatic si spre ea se-ndreapta.
Se apropie spumagang si cu putere loveste.
Iubirea geme, plange, dar...inca iubeste!
Sange nevinovat se prelinge suvoi
Pe pamantul inglodat de pacat si noroi.
Atinge incet pacat dupa pacat...
Si dintr-o data totul e spalat!
O lumina straluceste puternic in noapte!
Ea loveste in pacat si apoi in moarte.
Moartea e roaba acum si geme,
Iar Luceafarul Diminetii apare-ntre stele.
Calatorul candva plin de lacrimi si jale
Imbracat in aur, stralucind ca un soare,
Se apropie de omul cazut la pamant, speriat,
Il ridica incet si ii spune ca este iertat.
Pacatosul devine un om nou si salvat.
Lanturile au fost rupte, iar el de patimi scapat.
Privirea ii este acum atat de senina,
Iar in inima are iubire si pace deplina.
Isi intoarce recunoscator spre Salvator privirea,
Aducandu-I din suflet toata multumirea.
Lacrimi calde de cainta curg
Iar in suflet se asterne o pace de amurg.
Dar ceilalti oameni in lanturi legati,
Unde sunt acum oare? De ce nu sunt salvati?
Ei se tarasc grabnic spre grote , in pamant,
Sa se ascunda-n intuneric de ochii Celui Sfant.
Si totusi...Isus, in marea Lui iubire, bate,
Incet si bland la usile-ncuiate.
Asteapta inca bland si iubitor ca poate
Va mai deschide cineva de moarte sa il scape.