Zdrobit de-al nimbului curat,
Trecut prin viata cu pacat,
In clipa resemnarii-n tine,
Vei stii ce-nseamna sa faci bine.
Vei intelege-ntr-un sfarsit,
Ca tot ce-a fost in infinit,
Va trece peste noi far’nepasare
Lasandu-si haina rece, arzatoare.
Dar tu… clipa a resemnari…
Chiar nu-ntelegi culmea dureri?
Nu lasi in om, leac de scapare,
Si vrei sa-l duci spre disperare!
Sa-i curmi a vietii-nflacarare,
Sa-l lasi pribeag ca si urmare,
Sa-i dai batai de bici cu foc,
Sa-l lasi pustiu, far’de noroc.
Si chiar de toate astea vina,
Izbindu-l de pamant cu stima,
Naltandu-l spre inaltul cer,
Tot om va fi, un om de fier.
Chiar in sfarsit de vei pali,
In biata sa fiinta… vei domolii,
Un suflet plin doar de durere,
Ducadu-l sus de sumbra-i decadere.
Si tot ce va ramane-n viata,
Patruns cu Duh si cu speranta,
Va-ntreprinde un Paradis,
Cu foc de aur de nestins,
Cu flacari ce nu vor lovi,
Decat in cei ce vor lipsi,
Si-n tot ce este nepasare,
In toti si-n toate, cu ardoare.
Si in final, tot ce a fost,
O viata simpla, dar cu rost,
Trecuta toata intr-o clipa,
Vei intelege-ntr-un sfarsit,
Ca iadu-i cel ce ne despica…