Un sătean, într-o vreme,
prins de-al banilor dor,
se porni de cu noapte
cu doi boi la obor.
Şi plecând, zise : - Leano,
vezi de vaci, dă la porc,
că eu vând iute boii
şi la prânz mă şi-ntorc.
Ea în poartă-i răspunse,
închizând c-un resteu :
- Zi şi tu, măi bărbate,
dac-o vrea Dumnezeu !
- Ei ! Vorbişi să nu taci.
Greu să prinzi un temei.
Ce să vrea Dumnezeu ?
Că doar boii-s ai mei !
- Sunt ai tăi, ai dreptate,
şi să-i vinzi n-o fi greu.
Dar tu zi, măi bărbate,
dac-o vrea Dumnezeu !
- Hai ! Destul ! Am plecat.
Şi, luând un cocean,
ţanţoș omul porni :
- Hai, Lunei, Hai, Duman !
Iar la târg când văzu
că se strâng muşterii,
hai să ţină la preţ.
- Cum îi dai ? – Zece mii !
Zece mii ? Eşti nătâng ?
Îi vorbiră pe şleau.
Dar i-a zis unul gras :
- Zece mii ? Zece-ţi dau,
dar aşteaptă, că-ntâi
vreau să cumpăr nutreţ.
Şi ţăranul ţinu
şi mai tare la preţ.
Se făcu de amiazi !
Toţi plecară curând.
Muşteriul cel gras
să mai vie nici gând.
Şi abia în amurg
i-a şoptit un coţcar :
- Boii-s buni, dar bolnavi ...
vrei pe ei un miar ?
I-a vândut speriat.
Iar prin târg, dup-un ceas,
îl zări pe coţcar
cu clientul cel gras,
povestind la un han
între alţi negustori :
- L-am prostit pe ţăran,
de-l trecură sudori !
„Zece mii ! Zece îţi dau !”
Îl legarăm la cap.
Şi i-am dat pe doi boi
Un miar, ca pe-un ţap.
Bietul om, auzind,
îi săriră scântei.
- Hoţii ! Tâlharii ! M-au prădat !
Puneţi mâna pe ei !
Se făcu tărăboi.
Îl loviră abraș.
După toate, plătea
Şi-un „cinstit adălmaş...”
Se trezi către zori
într-un şant cu nămol,
fără boi, fără bani
şi bătut ca un ţol ...
Şi gemând de dureri
se porni către sat.
Câte-un câine lătra
la vreun gard depărtat ...
Iar când zorii urcau
prima zare de foc,
Leana-n somn auzi
la fereastră : Boc ! Boc !
Ea, din pat : - Cine e ?
El, de-afară, cu greu :
- Eu, bărbatu-tău, Leano,
dac-o vrea Dumnezeu !...