Cântarea din Ţara lui Iuda
(Cuprinde Isa. 26.)
Avem o Cetate tare, cu-o aşa invincibilă structură,
Şi Domnul, ne dă mântuirea, ca ziduri şi întăritură!
O! deschide-ţi porţile, căci drumul a fost anevoios,
Ca să intre neamul Tău neprihănit, cel credincios!
Celui cu inima tare, care-a suportat greu-n suspine
Tu îi chezăşuieşti pacea, căci el se încrede în Tine!
Încredeţi-vă în Domnul pe vecie! El este Mântuitor!
Domnul, este Stanca veacurilor, al nostru Salvator!
A răsturnat pe cei încrezuţi, ce locuiesc pe înălţimi
El a plecat cetatea îngâmfată ce şedea între mărimi,
A doborât-o la pământ, şi în ţărână a fost aruncată,
Şi de picioarele săracilor, peste tot e-acum călcată,
Sub paşii celor obijduiţi, căci le-a venit răsplătirea!
Calea dreptului e ascultarea, pacea şi neprihănirea!
Tu, ce eşti fără prihană, calea dreptului o netezeşti,
Astfel, Te aşteptăm Doamne, să nu mai zăboveşti,
Şi pe calea judecăţilor Tale, sufletul nostru suspină
După numele Tău şi după pomenirea Ta cea divină!
Sufletul meu Te doreşte noaptea, si el nu are tihnă,
Şi duhu-mi trezit Te caută-nlăntrul meu fără odihnă,
Căci când se înmulţesc judecăţile Tale pe pământ,
Locuitorii lumii învaţă dreptatea, din sfântul cuvânt!
Dacă ierţi pe cel rău, totuşi, nu învaţă neprihănirea,
Se dedă la rău, în ţara în care-şi susţine domnirea.
Nu caută măreţia Domnului; şi în altă parte privesc;
Doamne, mâna Ta este puternică, şi ei n-o zăresc!
Dar vor vedea râvna Ta pentru poporul Tău, acum,
Vor fi ruşinaţi, căci vrăjmaşii, focu-i va face scrum!
Dar nouă Doamne Tu ne dai pace, ne croieşti sorţi
Căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi toti!
Doamne, Dumnezeul nostru bun, alţii afar’ de Tine
Au stăpânit peste noi, şi am plâns în grele suspine.
Şi acum numai pe Tine, şi numai Numele Tău sfânt
Îl chemăm; cei ce-s morţi, nu vor mai fi pe pământ!
Sunt nişte umbre şi nu se vor mai scula în mântuire,
Căci Tu i-ai pedepsit, şi le-ai anulat, a lor pomenire.
Înmulţeşte-Ţi, poporul, Doamne! Înmulţeşte-l puhoi,
Arată-Ţi slava, şi toate hotarele ţarii dă-le iar inapoi!
Doamne, Te-au căutat, cand au fost in strâmtorare,
Au început să se roage, căci i-ai lovit în neascultare.
Cum se zvârcoleşte, o femeie însărcinată, cu temei,
Ca să nască, şi cum strigă ea-n mijlocul durerilor ei,
Aşa am fost noi Doamne, departe de faţa Ta sfântă!
Am zămislit, am simţit dureri cu inima-ntreagă frântă.
Când să naştem, am născut vânt; nu suntem plăcuţi!
Ţara nu este mântuită şi locuitorii ei nu sunt născuţi.
Să învie dar morţii Tăi! Să se trezească iar, la viaţă!
Să se scoale trupurile lor moarte-n sfânta dimineaţă!
Treziţi-vă şi săriţi de veselie, cei ce locuiţi în ţărână,
Căci roua Ta este ca roua dătătoare de viaţă tânără,
Şi pământul, va scoate pe toţi cei morţi iarăşi afară,
Du-te, poporul meu şi intră în odăiţa ta de odinioară,
Şi-ncuie uşa după tine, căci este timp de strâmtoare!
Ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia mare!
Căci iată, Domnul Dumnezeu, răsare din locuinţa Lui,
Să pedepsească nelegiuirea, locuitorilor pământului.
Şi pământul va da sângele pe faţă în ziua răzbunării!
Totul va fi descoperit, în acea zi măreaţă, a pierzării,
Şi nu va mai ascunde uciderile din vremea de mânie,
Căci a venit vremea, să se pună capăt vieţii în urgie!
Flavius Laurian Duverna
31 martiie 2008.