Tarzie, adanca noapte, cu luna cenusie,
Dar inima-mi vegheaza zorii ce stau sa-nvie
Nu, sa nu credeti ca am baut prea tarziu cafeaua,
Nu sunt nici gandurile, cele care-mi intuneca steaua
Ci sunt DORURILE, neinduplecatele,
Aprinsele, ascutitele, incapatanatele...
Doruri dupa ucise izvoare,
Dor dupa frantele raze de soare
Dor dupa El-dorul plecarii
Dorul de ingeri-dorul cantarii.
Piroane abstracte, care, scrijelind fara mila,
Peretii odailor mele interioare de-argila,
(Precum odinioara sub umbra de sarpe
Toiagul lui Moise, stanca doritelor ape,)
Fac sa tasneasca rauri neprihanite,
Cu valuri mari, cristaline, sfintite,
Ce se revarsa mereu, ca o cascada,
Fara ca altcineva din jur sa o vada
Pe obrajii arzand in jaratecul aprinselor necuvinte,
Mereu, si niciodata deplin mistuite
Cat timp se vor numi DORURI,
Cat timp vom avea ca decoruri
Aceste mizere alei de cetate,
Aceste bucati de Gomora in spate!!!
Dar acum stiu ce voi face, iata,
Le voi lua bucata cu bucata,
Le voi uni intr-un manunchi de nefericire,
Il voi inveli intr-o coala de iubire
Si cu el la piept, voi porni pe urmele Lui, crezand,
Calator spre creasta muntelui sfant
Preda-l-voi pamantului imbibat cu Slava si Viata,
Si dintr-o data, totul, totul se va schimba la fata!
Iar zorii ce-asteapta sa vina, Ma vor gasi ferice, chiar daca in tina,
Ia coliba cladita pe munte, aproape de cruce,
Unde, noaptea-i cu stele, iar plansul e dulce.
Preschimba-se-vor dorurile-n crampeie de Rai
Si-auzi-voi un inger, cantandu-mi din nai!!!